Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

tuturor celor ce treceau şi ne observau, pe care noi o încălcam.
Reuşisem, cumva, să avem conştiinţa încărcată, purtam povara
păcatului. Şi asta în timp ce peste noi se pogorâse cel mai frumos şi
mai firesc fenomen ce-l poate copleşi pe un adolescent, prima iubire.
Explorările timide de la început, o mână discret strecurată sub bluză,
un picior mângâiat tot mai sus, căldura pântecului şi asprimea acelui
triunghi de păr umed, câte emoţii... Apoi sărutările interminabile şi
sufocante, în care ne străpungeam şi ne înnodam limbile în fel şi
chip, cu muşcături ce lăsau urme pe dinăuntrul buzelor, pe faţă, pe
gât. Semne pe care, apoi, le purtam cu mândrie, ca pe nişte răni din
război. Băncile din parc ne sileau, în rigiditatea lor, să găsim în
permanenţă alte poziţii, dar comodă, oricum, nu era nici una. Ne
trebuia în permanenţă o mare fantezie şi mobilitate pentru a avea
sentimentul unei îmbrăţişări depline. Târziu, muşcaţi de ţânţari şi
epuizaţi de un sentiment de neîmplinire şi de vinovăţie, plecam din
întuneric spre luminile oraşului. O conduceam acasă întotdeauna şi la
poartă ne mai sărutam frenetic de câteva ori.
Momentul crucial a venit pe neaşteptate. Mutasem întâlnirile la
mine acasă. Maică-mea cosea în camera cea mai îndepărtată, iar noi
ne retrăgeam în cea de la stradă, unde ne simţeam cel mai feriţi de
ochii lumii. Continuam să ne îmbrăţişăm, să ne sărutăm, dar nici unul
nu îndrăznea să pună întrebarea decisivă: „Vrei să te culci cu mine?”
Ne era tare frică, neinformaţi cum eram, de eventualele consecinţe.
Dacă rămâne, Doamne fereşte, însărcinată? Cred că într-o astfel de
eventualitate, de teamă şi ruşine, ne-am fi luat viaţa. Şi doar nu
făceam nimic rău sau nefiresc, ba chiar socot că o pereche ce se
îmbrăţişează şi se explorează reciproc poate avea ceva estetic. O
estetică profundă a naturii ce-şi cere cu insistenţă drepturile.
Într-o bună zi, maică-mea intră în camera în care tocmai
exersam la ghitară şi puse o pungă mare pe masă, uitându-se puţin
stingherită împrejur.
– A venit cineva din Iugoslavia şi a adus din astea la teatru. A
luat mama lui Claudiu şi am luat şi eu. Cred că e mai bine aşa, poate
au să-ţi folosească.
Claudiu Rotaru, de care era vorba, intrase în formaţie ca al
doilea ghitarist de acompaniament, iar mama lui, sufleur la teatru, era
bună prietenă cu maică-mea.
40