Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Hai, că noi ştim foarte bine şi ilicitul are să vă descopere. O să
plătiţi şi-o să vă facem proces.
– N-o să faceţi nimic pentru că n-aveţi nici o dovadă.
În ultima vreme cântasem fără nici un fel de afiş, fără nici un fel
de bilet vândut, fără nici un fel de contract făcut. Cluburile de fotbal
vindeau invitaţiile lor proprii, aşa că fiscul nu putea să se amestece în
nici un fel, iar noi primeam banii într-o mapă sau într-un
geamantănaş, sau chiar împachetaţi în hârtie de ziar. Imediat după
concert, banii erau împărţiţi la băieţi, după ce îmi reţineam cei cinci
la sută, dreptul meu pentru instalaţii, bani care urmau să fie
reinvestiţi.
În săptămânile care treceau, fără vreun pas înainte în aceste
interogatorii, poliţiştii au introdus o altă metodă. M-au acuzat că am
schimbat o mie de dolari.
– Chiar aşa, o mie de dolari? Ce sumă rotundă!
– Da, ai schimbat o mie de dolari şi pe chestia asta o înfunzi, îţi
spun eu că faci puşcărie.
– Aveţi martori, probe, ceva? Puteţi, cumva, să demonstraţi
treaba asta?
Schimbasem mii şi mii de dolari, dar ei nu aveau cum să
demonstreze asta.
– Avem martori!
– Ce vorbiţi, câţi?
– Cinci.
– Îi mănânc pe toţi cinci, cu pantofi cu tot.
– Vor veni, ai să vezi. Citeşte până atunci broşura asta!
Mi-au pus sub nas o cărţulie.
– Citeşte articolul şapte!
Scria acolo, subliniat cu o carioca galbenă, că persoana găsită cu
o marcă sau un dolar putea fi condamnată până la şapte ani de
puşcărie. Asta era ceea ce mi se pregătea! Mai trebuia să
demonstreze că posed sau că am posedat valută. Dar, mai scria acolo,
dacă respectivul poate indica alte persoane care au săvârşit acelaşi
delict, rămânea la aprecierea autorităţilor posibilitatea evitării
pedepsei. Dacă trădai pe altcineva, puteai să scapi tu de pedeapsă.
Acesta era sistemul aplicat bişniţarilor, fiecare trăda pe fiecare şi, în
ultimă instanţă, toată valuta sau aurul care se descoperea la ei intra în
buzunarele poliţiei.
394