Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

„Phoenix”, aţi ieşit pe întuneric. A rămas piuitul ăla şi s-au aprins
luminile. Şi n-au vrut să iasă din sală. Au dat foc la hârtii, au rupt
bucăţi... Fiindcă urma al doilea spectacol, erau încă două mii de
oameni afară, care voiau să intre. Şi ăştia nu voiau să iasă. „Noi
stăm şi la spectacolul celălalt!” Au spart geamurile, au pus porţile
de handbal în geam, ca să sprijine intrările... Cel de-al doilea
concert nu s-a mai ţinut în seara aia. S-a amânat pentru a doua zi.
Am plecat la „Conti” şi-am mâncat, iar eu am adormit la masă. În
seara aia nu s-a ţinut al doilea concert, din cauză că nu s-au putut
scoate oamenii din sală. A doua zi, s-au dat două concerte. Au fost
trei cu totul la Timişoara, în loc de patru. Trebuie să mai întreb pe
cineva, să nu am eu vreo scăpare. Am mai stat două zile, au fost cele
mai plăcute zile pentru mine, că începusem să mă simt tare. Mi-ai
dat suma de zece mii de lei. Zece mii lei pentru această chestie! Nu
văzusem, la vremea aia, o mie de lei la un loc, sau două, erau foarte
mulţi bani, îngrozitor de mulţi. În ’75, zece mii de lei pentru două
săptămâni de muncă!
– Numai lui Baniciu îi dădeam „două sute de lei într-o seară”!
– Aiurea! Pe vremea aia un salariu bun era de o mie cinci sute,
două mii pe lună. Apropo, şi-atuncea m-a întrebat Baniciu câţi bani
am primit. Eu am fost tot timpul „protejatul” tău. Cine nu m-a putut
suferi cel mai tare şi m-a respins, singurul care m-a respins foarte
tare, a fost Schpitzly. A fost foarte dur. Fuma ţigări din alea răsucite.
Într-unul din turneele astea, la un moment dat a intrat în sală, a
deschis uşa, s-a proţăpit în faţa mea şi-a întrebat: „Cine mi-a furat
ţigările?” Eram numai eu cu el, chestia asta o spunea la jumătate de
metru de mine şi el întreba generic: „Cine mi-a furat ţigările?” M-
am înroşit, bineînţeles. „Nu ţi-am luat nici o ţigară.” „Ţigările mele
de răsucit, aveam un pachet de « Drum ». Adineaori le-am avut
aicea, numai tu ai rămas aicea... Cine mi-a furat ţigările?” M-am
roşit, m-am simţit îngrozitor.
De acolo am plecat într-un oraş micuţ, micuţ, nasol de tot.
Ajungem acolo, se merge la sală. Schpitzly vine cu o gecuţă verde,
din aia militară, direct la mine. „Ce faci?” După chestia cu ţigările,
mă gândeam că se ia din nou de mine. „Nu vii în oraş?” „Mă, s-a
întâmplat ceva, ăsta mă invită-n oraş”. Pentru prima dată mi se
adresa direct. „Dă-te mai încolo” sau „Dă aia”, se mai întâmplase.
„Hai să ne uităm, poate e ceva de cumpărat, vreun suc de ananas,
387