Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Pe burtă, întinşi şi se pariau sume imense, de o sută de lei bucata.
Erau nişte certuri pentru suta aia de lei, după ce, jos, se cheltuiau
câte cinci, şase mii de lei pentrn fiecare masă.
După ce s-a terminat nebunia, s-a plecat către Timişoara. Te-ai
dus să vorbeşti cu organizatorii tăi. „Da, se poate face în
doisprezece sau cin’sprezece decembrie.” Din clipa aia, timp de
optâş’pe zile s-a muncit pentru realizarea concertului. La început a
fost aşa, mai lejer. Am mai stat puţin pe la tine, pe la Tuşi, m-ai
culcat la Mutti, unde mai dormea Ioji şi mai dormea şi Ovidiu din
când în când. Nu ştiu ce gagică avea prin oras, dar nu era în
permanenţă acolo. Am intrat, ca de obicei, în criză de timp, aşa că în
ultimele şase zile s-a lucrat non-stop. Maică-ta trăgea la maşină cu
mine, şi eu trăgeam la maşină, vopseam alea, am cusut degetarele pe
pantaloni. La tine, dincolo, se făceau măştile. Plecam de la Mutti şi
veneam să facem măştile. La început am lucrat cu nişte cartoane, pe
trei dimensiuni. Am lipit piele pe carton, am pus suportul de sârmă,
pe care se montau coarnele. Pe astea le-ai adus de la abator. Puteau
îngrozitor!
– Până le-am fiert, ore şi ore în şir.
– Lui Baniciu i-am făcut inorogul. O chestie cu un corn. Au fost
două concerte. Înaintea lor făcusem vreo optzeci de ore de nesomn.
Mi-aduc aminte de un băiat disperat, care a venit tot timpul acolo, la
„Olimpia”. „Bă, daţi-mi repede oameni să descarc proiectoarele de
la aeroport!” După concert, tot el urla: „Bă, daţi-le repede, că vine
cursa de nu ştiu ce! Dacă nu instalăm alea la vreme, nu aterizează!”
– Jumătate de pistă rămăsese fără reflectoare.
– Ăla era disperat că, între două concerte, trebuia să se ducă
înapoi cu proiectoarele, le mai punea puţin pe pistă, venea cursa de
Bucureşti, pleca avionul, strângea reflectoarele şi fugea la sală
pentru al doilea concert. Mi-aduc aminte că pentru prima dată în
istoria unui concert s-au făcut bilete false.
– De pe atunci?
– Şi s-a terminat primul concert. A început, a venit Ursulescu de
la Bucureşti, a prezentat concertul, Ursulescu ăla mare, a pomenit
de numele meu, era să leşin pe scaun... „Gata, în clipa asta s-a
terminat cu mine!” Eram sus pe lângă Schwarz, pe la jumătatea
sălii, unde avea el chestia aia. Nu-mi venea să cred, îmi bătea inima
să-mi rupă pieptul. În finalul concertului, după „Zoomahia” şi
386