Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Nici vorbă, domnu’ Covaci!
Stăteau deoparte supăraţi şi se uitau şi ei oftând în direcţia din
care trebuia să vină autocarul. Am mai lăsat câţiva artişti să
improvizeze ceva pe scenă, a fost şi Mircea Florian, au fost şi câţiva
din Cenaclul „Flacăra”.
În sfârşit, la orizont se ivi un nor de praf, din care se înfiripat un
autocar. Era chiar căruţa cu neveste! Nici n-a apucat maşina să
oprească şi femeile să coboare, că ne-am şi repezit pe scenă,
luându-ne în primire locurile deja pregătite. Ne-am pus pe cântat. În
acel an, îl luasem şi pe Krauser, Erly Krauser, la vioară, pentru că,
renunţând la Reininger, îmi lipsea un instrument din sonoritatea
generală. Krauser îmi fusese recomandat cu căldură de la şcoala de
muzică chiar de Adi Krisanici, fosta mea colegă de la şcoala
germană, care ajunsese profesoară de vioară. Krauser îi fusese elev şi
era în măsură să-mi atragă atenţia că tehnica lui nu era foarte bună.
Stătea cu cotul mult prea ridicat în timp ce cânta. Îi promisesem
profesoarei că nu va renunţa la vioară, deşi intenţia lui Erly era să
înveţe ghitară. Îi mai dădeam din când în când ghitara mea,
permiţându-i să cânte acasă la mătuşă-mea, unde se închidea în
cameră şi cânta până făcea spume la gură. Mătuşă-mea mă căuta
speriată să vin să-i iau ghitara din mână. Îi era teamă să nu facă un
atac de epilepsie. Erly cânta până la extaz şi nu mai era în stare să se
oprească, ajungând până la spasme. După ore de cântat, trebuia să-i
iau cu forţa ghitara din mâna. Era un tip, într-adevăr, extrem de
talentat şi nu s-a dezminţit nici astăzi. Arăta bine, era înalt şi, deşi
plin de coşuri la ora aceea, nu ne deranja, ştiind că acestea vor
dispărea odată. El dădea bine pe scenă. Nu aveam nevoie de vocea
lui, de fapt nici nu avea voce, scotea un fel de hârâit din gât, ne
puteam înţelege greu când vorbea, pentru că era în schimbare de
voce şi trecea prin nişte faze îngrozitoare. Deci pe scenă eram Erly,
Baniciu, Kappl şi cu mine, iar în spatele nostru, pe două rânduri, acei
dubaşi în costume naţionale, cu tricolorul pe piept, cu cuşmele de
blană. A fost un concert imposibil de uitat.
Era ora prânzului. La primele note pe care le-am cântat, probabil
din cauza temperaturii care, întâmplător, crescuse, pădurile de
salcâm s-au deschis şi toate florile acelea albe au emis un miros
minunat, care a coborât pe dealuri în jos, în amfiteatrul în care ne
aflam cu toţii, dându-ne o stare de turmentaţie. Aveam senzaţia că
380