Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Ce se-ntâmplă, dom’le, stăm aici de caraghioşi să aşteptăm
autocarele care nu mai vin?
– Chiar că nu mai vin! E inimaginabil, nu se poate. Ăia de la
Cultură de la Timişoara le-au interzis ălora de la ONT să trimită
autocarele. Parc-ar fi stat în stat.
– Şi dumneata ce faci? Stai aicea şi te lamentezi? Dă un telefon
la Bucureşti şi vezi ce faci! Vrei să-ţi fac eu treaba? Treaba noastră
este să cântăm şi suntem dispuşi s-o facem, dar ajutaţi-ne s-o facem!
Voi sunteţi cu organizarea!
Cumva s-au descurcat. A apărut o rablă de autocar, în care
puteam încăpea doar noi şi o parte din scule, nici vorbă de neveste.
– Domnu’ Covaci, aţi promis un autocar şi pentru neveste! Noi
fără neveste nu mergem!
– Auziţi ce se întâmplă? E clar, nu se poate să plecăm fără
neveste. Mai faceţi rost de un autocar!
Iarăşi a plecat individul, timpul trecea, se apropia prânzul,
moment la care noi trebuia să apărem în concert. Deja exista
pericolul să ajungem prea târziu, după terminarea spectacolului. Am
început să le ţin dubaşilor tot felul de logosuri, convingându-i să-şi
lase nevestele să vină cu următorul autocar. Măcar noi trebuia să
ajungem la timp, să apucăm să montăm instalaţia. Tot concertul se
baza, iarăşi, pe instalaţia noastră. Cu mare greutate i-am convins pe
dubaşi să plece odată cu noi. Am pornit în goană, cu instalaţia şi cu
dubaşii, spre Costeşti. Ajunşi acolo, am montat totul, erau şi patru
camere de televiziune. Una dintre ele era condusă de Alioşa, fostul
nostru prieten din Timişoara, care ne făcea fotografii pe vremuri şi
care trăia din vânzarea lor. Între timp, ajunsese la Televiziune. De
curând am aflat că Alioşa a murit şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu acel
film de la Costeşti. Pe post nu s-a dat niciodată. Se pare că filmul mai
există pe undeva şi tare aş vrea să ştiu unde.
Se făcuse miezul zilei şi vreo patruzeci de mii de spectatori
umpleau dealurile ce alcătuiau un amfiteatru natural, în mijlocul
căruia se afla scena montată pe ruinele cetăţii. Deasupra acestui
amfiteatru începeau pădurile de arţar, de-un verde intens. Peste toate,
lucea un soare şi un cer albastru, ca o mare adâncă.
După ce o fanfară deschise concertul, în timp ce noi ne uitam
îngrijoraţi în direcţia din care trebuiasă sosească autocarul cu femei,
am fost anunţaţi să ne pregătim să intrăm în scenă.
379