Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

de fiecare dată înapoi. Nimeni dintre noi nu ar fi rămas afară, dacă ni
s-ar fi dat ocazia să ieşim şi să venim de câte ori am fost solicitaţi.
Bărbaţii au înţeles planul meu şi s-au pregătit, aşa încât, după
câteva zile, când am apărut în sat cu un autocar plin cu oameni şi
instrumente, în câteva minute s-a făcut împărţeala, fiecare trăgând de
noi şi bucurându-se să ne găzduiască. Am fost ţinuţi câteva
săptămâni de săteni ca pe palme, îmbuibaţi cu tot felul de mâncăruri
şi, bineînţeles, spălaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu ţuica aceea
bună de prună. Zilnic făceam repetiţii la Căminul cultural, piesele
căpătau un contur şi o expresie deosebite. Chiar şi măsurile mixte,
după o scurtă perioadă de nesiguranţă, începuseră să sune bine.
Bărbaţii, înţelegând ce vreau de la ei, şi-au dat drumul şi au făcut
lucruri pe care nu le mai făcuseră până atunci. Se cânta „Muzică şi
muzichie” cu o forţă şi o expansivitate mai rar întâlnite, iar piesele în
4/4 aveau un drive care aducea a intercity, a accelerat care nu poate fi
oprit de nimic. Ne făcea o plăcere imensă să cântăm cu aceşti
oameni. Instalaserăm sculele noastre pe scenă, iar dubaşii erau în
sală, ca să pot să-i văd. În două-trei săptămâni am pus întreg
programul pe picioare. Puteam să ne prezentăm cu succes orişiunde.
Într-o zi, apare cineva de la Comitetul de cultură din Timişoara,
doamna Zamfir, domnul Preda. S-au dat jos dintr-o maşină neagră şi
au venit ca nişte tipi de la Gestapo. Au început să ameninţe oamenii
că, dacă vor mai continua să lucreze cu noi, vor fi daţi afară din
servicii. Mulţi dintre săteni lucrau la Făget, aveau slujbele lor. Au
încercat să ne oprească munca în sat, cu dubaşii. Aceştia nu s-au lăsat
intimidaţi, numai că nu i-au dat afară din sat.
– Nu ne trebuie nouă nici munca voastră, nici slujbele voastre,
nu vrem nimica! Noi cu domnu’ Covaci cântăm şi-o să facem turnee
în străinătate! Dacă vrea, o s-o ia şi pe fiică-mea de nevastă şi-i dau
şi muntele ăsta şi-i dau şi dealul ăla şi râul ăla care-i plin de păstrăvi.
N-avem noi nevoie de voi!
Domnii de la partid şi de la cultură s-au întors şi au plecat cu
coada între picioare. Nu renunţaseră, ci plecaseră doar să-şi pună în
practică ameninţările. După un timp, am aflat că sătenilor li se luase
posibilitatea de a munci, erau terorizaţi pe unde apăreau. Cam tot
satul se retrăsese în Brăneşti, iar noi rămâneam acolo şi munceam,
având senzaţia că suntem izolaţi de lumea dinafară. Într-o altă zi,
377