Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Schpitzly, aşa că l-am lăsat numai pe Şobre jos, trimiţându-l la
Timişoara. Următorul concert a avut loc la Alexandria. După nişte
certuri, discuţii în contradictoriu, tensiunea a crescut tot mai mult.
Am pornit autocarul fără Calboreanu şi Reininger. În mod ostentativ
nu au venit la timp şi i-am lăsat să vină cu taxiul după noi, până în
următorul oraş din traseu.
Îl lăsaserăm şi pe Ovidiu în Bucureşti, care suporta presiuni tot
mai mari din partea Corinei Chiriac, prietena lui, marea lui dragoste,
cu care şi-a păpat, după cum mi s-a povestit, banii câştigaţi în turneul
„Phoenix”. Carnetul de CEC, cu bani de maşină, pe care i l-am dat,
s-a dus în două săptămâni, stând la Hanul „Doi cocoşi”, de dimineaţa
până seara pe terasă. Taxiul aştepta şi ticăia, sticle întregi de whisky
se răsuflau pe masă, pentru a se simţi bine şi pentru a face impresie.
Banii nu puteau să reziste în condiţiile astea şi urmau iarăşi
telefoanele cu „Nicule, când cântăm, Nicule, hai să cântăm!”
În primăvara lui ’76 s-a întâmplat un lucru care avea să ne
zguduie, să ne scoată din amorţeală. După ce l-am lăsat pe Ovidiu în
ghearele Corinei, nu ştiam cum vor merge lucrurile mai departe.
Întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale asistentul de la catedra de
folclor de la Universitatea din Timişoara. Acesta, împreună cu
Costinaş, făcuseră un documentar cu dubaşii din Brăneşti.
Nu ştiam cine sunt „dubaşii din Brăneşti”. Mi-au explicat că e
vorba de o formaţie instrumentală, cum, la noi, fiecare sat are taraful
său. Dar în acest sat, taraful este alcătuit din toţi locuitorii de sex
masculin, tradiţia transmiţându-se din tată în fiu – o anumită formulă
ritmică, care urma să fie bătută la dubă cu un maiu. Numai bărbaţii
aveau voie să lovească duba şi doar cu acel maiu şi numai cu mâna
dreaptă. Pe diferite compartimente, formula ritmică era alta.
împreună constituiau o grupă de poliritmie, unică în Europa, condusă
de un dirijor. Din când în când mai cântau şi cu vocea, vocile acelea
de juni bănăţeni. Cântau colinde şi alte piese tipice pentru Banat, dar
specialitatea lor era duba. Cu ea acompaniau acele teme, chiar teme
de fluier, fără a avea un taraf instrumental mai complex.
Ideea mi-a plăcut şi, invitat de acest domn de la catedra de
folclor, am mers în sat şi am făcut cunoştinţă cu mulţi dintre ţărani.
Toţi aveau nişte feţe de parcă ar fi venit din alte timpuri şi de pe alte
meleaguri, se vedea că civilizaţia nu pătrunsese aşa de adânc.
Aflasem că în acea zonă nici socialismul nu izbândise. Era o regiune
375