Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XLVIII
DUBAŞII ŞI CHINEZII
„Cantafabulele” le-am prezentat în Timişoara, Cluj şi în
Bucureşti, la Clubul „Z”, la Casa de Cultură „Eminescu”. Aici s-au
dat trei concerte, cu săli arhipline, cu balconul care stătea să se
prăbuşească, spre marea spaimă a lui Gherghel, ce era organizator la
ora aceea. Succesul a fost deplin şi ne-am putut permite în acelaşi an
să mai apărem la Arhitectură, într-o conjunctură mai deosebită. Era
„Balul bobocilor” şi am preferat să cântăm doar piese străine. Aveam
la vremea aceea un repertoriu bogat, piese de rock, folk, blues şi
spirituals. Ne făcea mare plăcere să le prezentăm, pentru că
însemnau pentru noi un fel de eşapament, eliberând tensiuni şi
energii acumulate. Se ajungea uneori la saturaţie, cântând exclusiv
muzica pe care ne-am autoimpus-o chiar din momentul în care ni s-a
clarificat stilul. Fiecare dintre noi mai avea şi alte posibilităţi şi,
desigur, o schimbare era, din când în când, binevenită.
După plecarea din Bucureşti s-au mai făcut câteva concerte, prin
ţară, dar formaţia tindea să se destrame. Pe Şobre l-am lăsat în
Bucureşti, după o întâmplare neplăcută la Hotel „Dorobanţi”. Înainte
de a pleca, autocarul fiind plin, un recepţioner mă roagă să-l vizitez
pe directorul hotelului. În birou erau doi poliţişti, miliţieni cum se
numeau atunci.
– Din camerele în care aţi locuit dumneavoastră lipsesc tot felul
de obiecte.
– Ce fel de obiecte?
– Păi, lipsesc telefoanele, lipsesc lămpile de noptieră, lipsesc
nişte tăvi de argint...
– Staţi puţin, că lămuresc eu situaţia!
M-am dus la maşină.
– Toate bagajele jos!
A reieşit că Şobre ar fi fost de vină, dar ştiam că era doar
unealta lui Reininger. În acel moment mai aveam nevoie de
374