Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XLVII
MÂRTANUL DE AUR
Ovidiu mă suna din Bucureşti, întrebând când mai cântăm.
– Ai înnebunit? Ce să cântăm? Acuma trebuie să ne cumpărăm
maşini sau să facem ceva cu banii ăia.
– Care bani?
– Cum, care bani? Nu v-am dat la fiecare câte un carnet de CEC
cu bani de maşină?
– Daa, păi, să vezi... am găsit o maşină, un Fiat, dar... dar nu mai
am bani!
– Păi, ce-ai făcut cu ei?
– Păi, să vezi că... aşa şi pe dincolo... În orice caz, nu mai am
bani! Nu mai putem să cântăm?
În perioada aceea, am stricat cu toţii banii câştigaţi în turneu. Pe
de o parte, mă gândeam şi eu cu groază la „ilicitul” care ar putea să
se prezinte şi să ne întrebe de unde aveam banii. N-am fi putut să-i
explicăm decât într-o mică măsură, pentru că atestatele noastre, A1
chiar, pe care le aveam, nu ne permiteau să câştigăm mai mult de
două sute de lei pe concert, iar eu, ca dirijor, două sute cincizeci de
lei pe seară.
După ce Moţu Pittiş mi-a strecurat un HCM, pe care l-am
învăţat pe de rost, dându-l mai departe lui Mircea Florian şi celorlalţi
din Bucureşti, cunoşteam toate portiţele de a mări suma ce ni se
cuvenea. De fapt, ni se cuvenea într-adevăr, dar nu o primeam
niciodată de la instituţiile de artă. Acum, nemaicolaborând cu
acestea, lucrând direct, pe barba noastră, cu cluburile de fotbal din
oraşe, sumele erau nejustificabile şi ni se puteau pune oricând
întrebări.
M-am silit să organizez din nou câteva concerte şi am pornit
prin ţară iarăşi cu formaţia, să mai facem un turneu, la care să mai
adunăm nişte bani. Luasem cu noi banda înregistrată la
„Electrecord”, copie a „Cantafabulelor”, şi când aveam ocazia o
368