Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

folk american şi blues din repertoriile formaţiilor „Doors” sau
„Leslie, Bruce and Lang”.
Am început să lucrăm cu cluburile de fotbal din diferite oraşe.
Aceasta a fost găselniţa cea mare! Ce mai conta că eram interzişi!
Fiecare oraş avea o echipă de fotbal, care-şi avea fanii ei. De obicei,
cei mai tari susţinători erau chiar primarul oraşului şi cei din jurul
lui. Fotbaliştii duceau o viaţă frumoasă, fără probleme, având un
venit lunar garantat, la una din întreprinderile din oraş în care se
prezentau doar pentru a-şi ridica salariul. În afară de asta mai cereau
o maşină, mobilă, un frigider. Toate costau bani, bani negri, care
trebuiau să iasă de undeva. Ei, cine putea aduce în câteva ore câteva
sute de mii de lei? „Phoenix”! Stadioanele nu costau nimic fiind
proprietatea oraşului, biletele nimic, pentru că se vindeau invitaţii.
Singura cheltuială era un afiş aşezat la caseria stadionului:
AICI SE VÂND BILETE PENTRU PHOENIX
În scurt timp, stadionul era plin, iar cei, să zicem, 500.000 de lei
vechi erau împărţiţi creştineşte. Noi luam 50.000, iar 450.000
organizatorii. Ni se dusese vestea ce modeşti eram dar, totuşi, pentru
oricine, chiar şi pentru un muzicant, 10.000 de lei pe zi de concert
era o sumă serioasă. Începuserăm să ne simţim din nou bine. Îmi
amintesc că, după un turneu în care nu dădusem băieţilor decât banii
de cheltuială pentru fiecare seară, la sfârşitul traseului fiecare a
primit câte un carnet de CEC, pe care erau bani depuşi pentru o
maşină. Fiecare voia să-şi cumpere câte o maşină, aveam o idee fixă.
Ajunşi acasă, după câteva săptămâni, am primit un telefon de la
Ovidiu, din Bucureşti:
– Când mai cântăm?
INTERLUDIU CU AUREL GHERGHEL
– În fond, când ne-am cunoscut noi?
– Ca să fiu foarte cinstit, ne-am cunoscut într-adevăr în 1971, la
Festivalul Arhitecturii. Ediţia a II-a. Pentru că eu v-am văzut în
1969, la prima ediţie, când aţi venit cu „Omul...”, însă nu ne-am
cunoscut personal. În ’71 am fost membru în juriu, alături de
358