Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

ea. Mi se părea de neconceput să mai trăiesc fără aceea ce mă
fermecase, fără un cuvânt, cele două ore.
Ziua ce a urmat a fost cumplită. Eram supărat pe mine şi pe
lume şi nimic nu ieşea cum trebuie. Tot ce înregistrasem îmi părea
searbăd, eram permanent nemulţumit şi-i iritam pe ceilalţi.
După-amiază, fiind singur în sala de înregistrare, iar ceilalţi în cabina
de comandă, în timp ce mă chinuiam să storc ceva din ghitară, uşa
studioului se deschise şi în prag apăru ea. Era într-adevăr fata pe care
o visasem tot timpul şi nu voiam să recunosc. Se uita cu ochi de
porţelan la mine şi într-o clipă ne năpădi o căldură ciudată prin
măduva oaselor.
– Stai puţin, că termin imediat.
Am pornit ca o vijelie pe ghitară, scoţând din ea un fel de
răcnet, un scrâşnet, storcând-o de ultimele picături de expresie de
care era, tehnic, capabilă. Aveam în acea vară vestita „Fender” care,
oricum, suna dumnezeieşte. În scurt timp mi-am terminat partea şi
le-am spus celor din regie prin microfonul de captare:
– Plec acasă!
Am şi întins-o, fără să aştept comentariul celorlalţi.
– Mă cheamă Laura, răspunse ea întrebării din ochii mei.
„Laura”, ce frumos suna! Se potrivea, într-adevăr. O combinaţie
de nevinovăţie cu siguranţa invincibilităţii. Cu fata aceasta puteam
domina orice fiară. Dar acest lucru mi-a fost clar mult mai târziu.
Deocamdată, eram copleşit de o tandreţe fără margini. Nu voiam să
grăbesc lucrurile cu nici un chip. Îmi ajungea să o strâng în braţe, să
o simt mulată perfect pe corpul meu, caldă, răspunzând mângâierilor
mele. Aş fi dorit ca această stare să se prelungească la infinit.
– Nu vreau să mă culc cu tine!
Fraza îmi intră pe o ureche şi-mi ieşi pe cealaltă. Pe undeva, nu
voiam nici eu, dar era clar că acolo vom sfârşi şi că, după aceea, nu
ştiam cum vor evolua lucrurile. Parcă ghicindu-mi gândurile,
prelungi această stare de euforie aproape de turmentaţie, timp de trei
zile, în care nu mai aveam corp, suflet şi inimă pentru nimic altceva.
Cântam repede ce aveam de cântat şi mă grăbeam să mă afund în
acele interminabile îmbrăţişări ce nu voiam să se sfârşească. Aveam
senzaţia că ne căutasem de o veşnicie şi că acum, că ne-am găsit,
nimic nu mai putea să ne despartă.
354