Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XLVI
O FATĂ MARE
Nu ne mulţumeam doar să înregistrăm, încercam să-i ascultăm
şi pe alţii.
– Azi cântă „Procol Harum” la Polivalentă!
– Eşti nebun?
– Serios!
– Gata, strângeţi cortul, trebuie să mergem şi noi!
– Fii serios, cum să ajungă ăia aici?
Îmi aduceam aminte de formaţia lui Tudan, ce interpreta la
mare, la barul „Mioriţa”, unul din şlagărele cele mai cunoscute ale
acestei formaţii.
Ne-am dus la sală şi am descoperit o imagine reală de concert de
rock. Un perete de boxe în stânga, altul în dreapta scenei, o puzderie
de reflectoare îndreptate către scena pe care se aflau chiar „Procol
Harum”! Ne-am strecurat spre rândurile din faţă şi, culmea culmilor,
am găsit câteva rânduri aproape goale, unde ne-am aşezat cu toţii,
ignorând rumoarea stârnită de apariţia noastră.
Un rând mai în faţă, se aflau mai mulţi tineri şi câteva fete ce
mi-au atras atenţia. Erau foarte degajaţi şi acest lucru îmi plăcea. O
fată din grup era foarte frumoasă şi mă fascina, aşa că, din când în
când, trebuia să mă ciupesc ca să mă trezesc şi să mă uit şi la cele
întâmplate pe scenă. La o vreme, fata scoase o felie de tortă şi, cum
eu o tot priveam cu gura căscată, mi-o întinse, fără un cuvânt. Ne-am
măsurat din priviri şi ce-am văzut mi-a provocat fiori. Părul şaten, nu
prea lung în faţă, cădea tălăzuind pe umeri, ochii căprui, trăsăturile
fine, o gură cu buze cărnoase din care abia te abţineai să nu muşti,
dar care, în mod paradoxal, inspira în acelaşi timp şi nevinovăţie şi
acea degajare pe care o aveau doar fetele cu multă experienţă. Eram
atât de furat de farmecul ei, că tot concertul a trecut fără să fi
aplaudat o singură dată. În final, dispăru o dată cu ceata ei veselă.
Mi-am dat seama că o pierdusem şi că nu aveam nici o cale să dau de
353