Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Lucram cam patru-cinci ore pe zi în studio. Mai mult nu aveam
voie. Pe de o parte era un lucru bun, căci, după patru ore, începe să
obosească nu numai urechea, dar şi creierul, şi totul se deformează,
se pierde viziunea de ansamblu. Pe de altă parte, întreruperile de
fiecare zi ne scoteau din ritmul de lucru obişnuit pentru noi. La ora
aceea eram deja nişte profesionişti, obişnuiţi să lucreze zi şi noapte,
dacă era cazul.
Piesele prindeau contur tot mai clar, multe părţi le improvizam
ad-hoc. La un moment dat, în „Invocaţie” apare şi Moţu Pittiş, unul
dintre cei mai mari susţinători ai noştri, alături de fraţii Ursulescu şi
de Aurel Gherghel. Pittiş recita cu glas de Merlin, vrăjitorul:
A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa
care nu se trece ca, topită, gheaţa,
nu se risipeşte în văzduh ca ceaţa...
Felul lui de a interpreta acele stihuri se potrivea nespus de bine
cu ceea ce noi voiam să exprimăm. Cu timpul, împrumutarăm şi noi
câte ceva din atitudinea sacrală a invocaţiei.