Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Foarţă şi Ujică. Aici, simbolul este reîncarnarea lui Hristos şi acest
fapt este rostit atât de direct, încât am rămas uimit multă vreme cum
cenzura nu ne-a tăiat această piesă. Ne ceruseră să scoatem doar
câteva părţi din „Zoomahia”, care, oricum, era prea lungă şi trasă de
păr. Restul a rămas intact. Cei de la cenzură aveau atât de mult
respect pentru Foarţă şi Ujică încât să rişte? Ori erau foarte
inteligenţi şi, pe ascuns, oameni de bine, ori erau extrem de proşti.
Asta era părerea mea, pe atunci. Azi le mulţumesc, în orice caz şi
variantă, pentru că au lăsat să treacă toate şopârliţele, mai mult sau
mai puţin evidente, permiţându-ne să scoatem, în acea epocă, cea
mai mare realizare românească a muzicii de popularitate.
Ca să mergem la sigur, existau în studioul de înregistrări de la
Tomis, în fiecare zi, şi o ladă de bere bună, „Löwenbräu”, şi câteva
sticle de whisky. Nu că nu am fi avut noi încredere în inginerul
Negrescu, care se dovedise cel mai bun om de sunet de la
„Electrecord”, dar voinţa noastră adâncă de libertate se răsfrângea şi
în relaţiile cu această instituţie. Doream să înregistrăm şi să mixăm
singuri ceea ce ne programasem. Domnul Negrescu nu a avut nimic
împotrivă, aşa că am stat la masa de mixaj tot timpul, în afară de
fazele în care trebuia să-mi înregistrez ghitara singur. Am reuşit în
acel fel să avem un sunet nou, nemaiatins până în acel moment şi se
pare că nici până azi, în privinţa calităţii înregistrării, într-un astfel de
studio, pe o instalaţie cu opt canale.
Stăteam cu mâinile pe butoanele canalelor de tobe şi montam
„barock” prestaţia lui Ovidiu, manipulând potenţiometrele în sus şi în
jos, după caz. Spre norocul nostru, la ora aceea nu existau încă acele
compensatoare de instrumente, „noise gate”-uri, „expander”-uri şi
toate celelalte efecte ce se găsesc azi în fiecare studio, aşa că sunetul
era încă viu şi dinamic, cum fusese cântat în acel moment. Desigur
că lungind acest efect, presiunea sonoră este mai mică decât la
LP-urile înregistrate în Vest, dar la ora aceea noi nu aveam de unde
să ştim asta şi lucram la marele instinct, singurul lucru cinstit ce se
putea face în situaţia dată.
De locuit, ne aranjasem la Hotelul „Modern”, dar nu aveam bani
de mâncare. După ce ne-au pus să semnăm contractul, prin care
cedam totul „Electrecordului”, am primit câteva mii de lei şi ni s-a
oferit cazare gratuită pe perioada înregistrării. Desigur, cei de la
350