Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

„Cantafabule”. Aşa trebuia să sune în concert, aşa trebuia să sune şi
pe înregistrări!
Munceam asiduu, necruţându-ne nici pe noi, nici pe cei din jurul
nostru. Munca intensă ne lega şi sentimentul de prietenie, dar şi de
respect reciproc, creşteau cu fiecare notă cântată. Eram parcă
electrizaţi şi pluteam într-un nor al nostru, departe de orice realitate.
În starea aceasta de plutire, o fetiţă bine făcută, pe care o mai
văzusem pe la „Conti”, apăru într-o seară în sală asistând la
dezlănţuirea de pe scenă şi făcându-se tot mai mică cu fiecare acord
ce răbufnea din „Marshall”-uri. Într-o pauză, la o gură de vodcă, pe
care a acceptat-o cu plăcere, lucru care ne-a dat curaj, am abordat-o
cu subiectul clasic, ce face după repetiţie. Ştiam că mătuşă-mea era
plecată la ţară.
– Vii cu noi?
Ovidiu o mânca din ochi şi eu simţeam că se va întâmpla ceva
deosebit în curând. Fata s-a uitat o clipă la mine, apoi la Ovidiu, şi a
întrebat:
– Cu amândoi?
– Bineînţeles.
Un fior o străbătu şi nu zise nimic câteva minute, ceea ce noi
consideram deja un răspuns aprobativ.
– Nu-ţi fie frică, suntem nişte „gingaşi”.
– Mie? Vouă să vă fie frică!
– Uau!
– Hai, Ţăndărică, să ne terminăm treaba aici, că noaptea asta
avem de lucru. Ne-am pus pe cântat, stimulaţi de emoţia
evenimentelor ce simţeam că vor veni. Într-un târziu, ne-am trezit
într-un taxi ce ne ducea spre locuinţa din Moţilor 2, la Tuşi, unde
locuiam eu. Luasem fata între noi pe bancheta din spate şi ne
înghesuiam care mai de care s-o sărutăm şi să ne strecurăm mâinile
pe sub haine, spre corpul acela cald. Avea o piele plăcută, mai mult
nu puteam distinge în întunericul din taxi şi din moleşeala aceea din
trupuri. Ciudat, dar Ovidiu, deşi nu-l cunoşteam de multă vreme, nu
mă respingea fizic cu nimic şi îi acceptam prezenţa sau concurenţa,
deşi nu era de fapt vorba de nici un fel de concurenţă. Premiul întâi
era câştigat de amândoi.
345