Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

i-ar fi trecut prin cap să ne facă vreun rău. Din când în când, Şobre îl
mai aducea pe Gelu, un malac cu ochi încruntaţi, cu care mă
încălzeam boxând prin sală. Eu dădeam cu furie, el cu atenţie să
nu-mi rupă ceva. Mulţumit, după câteva minute, şi gâfâind, mă
întorceam pe scenă, unde ceilalţi se încălzeau cu slănină şi cu vodcă.
Într-o astfel de pauză, hotărârăm să mergem la „Olimpia”, unde
avea loc un concert cu nişte ciubucari din Bucureşti, aduşi de ARIA
în turneu prin ţară. Atracţia era Ţăndărică, fostul toboşar al formaţiei
„Roşu şi Negru”, al cărei şef, Nancy Brandes, plecase în Israel.
Grupul se destrămase repede. Noi ne cunoşteam încă de prin anii ’60,
de la festivalul de la Iaşi. Ne mai văzusem, pe urmă, pe la petrecerile
de la mare. Ovidiu era un toboşar talentat, luase chiar premiul pentru
cel mai bun din ţară la instrumentul lui, după ce uimise juriul unui
festival, cu un solo debordând de o energie comparabilă cu un vulcan
în erupţie. La ora aceea, mie îmi plăcea încă Pilu, toboşarul nostru
din anii ’60, care plecase şi el în străinătate şi se stabilise undeva în
Norvegia, dincolo de cercul polar.
Privindu-l pe Ţăndărică în concert, mă gândeam în ce fel l-aş
putea încadra în stilul nostru, cu totul diferit de ceea ce cântase în
toată viaţa sa muzicală. Bucuria revederii, după spectacol, a fost atât
de mare, mai ales după ce am udat-o la „Conti” cu whisky, încât am
trimis pe cineva la „Olimpia” să ia tobele lui Ţăndărică. Voiam să
facem ceva serios în acea noapte la Mehala, unde era instalaţia
noastră. Ovidiu s-a instalat la tobe şi am pornit să cântăm de duduia
nu numai clădirea, ci şi casele învecinate din cartier. Asta a fost tot.
Ovidiu nu şi-a mai dus tobele la sala de sport „Olimpia”, iar turneul
s-a terminat abrupt şi fără el.
Senzaţia era cu totul nouă. Să găseşti un muzicant bun, căruia
să-i pretinzi lucruri noi, pe care nu le ştia, dar pe care le intuia cu
genialitatea sa frustă, era nemaipomenit. Eram copleşiţi de
izbucnirile de energie de care era capabil şi cântam cum nu o mai
făcusem vreodată înainte. Piesele primeau greutate şi masivitate,
deveneau dinamice şi agresive în acelaşi timp, ceea ce ne fascina.
Ajutoarele noastre, Şobre şi ceilalţi care erau de obicei de faţă la
repetiţii, încetaseră cu glumele proaste şi stăteau cu gura căscată şi
ochi sticloşi fără să mai scoată un cuvânt. Am ştiut că, iarăşi,
făcusem o rocadă bună. Asta era ceea ce ne lipsise pentru a merge
mai departe. Doar aşa puteam prezenta noua producţie,
344