Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Repetiţiile continuau. La un moment dat, ne-am hotărât să ne
încheiem şederea la munte şi să plecăm la Bucureşti pentru o
înregistrare. Ne-am luat rămas bun de la cabana pe care o
îndrăgisem, de la Adolf şi de la ceilalţi care ne-au ţinut ca pe palme
timp de aproape trei luni. Adolf îmi mai strecură şi două blănuri de
lup şi şase de mistreţ, aşa, ca amintire.
Prima încercare de înregistrare la studioul „Electrecordului” a
fost un eşec. Piesele nu sunau convingător şi cele mai mari probleme
le aveam, în mod ciudat, cu Costin. Parcă nu voia să se lipească
muzica aceasta nouă de el. Ritmurile erau mult mai complexe, cu
multe măsuri mixte, dar şi cu faze de intensitate maximă, unde
trebuia într-adevăr ciomăgit, şi aici nu-l simţeam pe Costin. Mi-am
adus aminte de întâmplarea de la Sopot şi mi-am dat seama că este
serios cazul să facem o mişcare strategică şi să-mi caut un toboşar
nou.
Apăru în studio Gondi, fostul meu coleg de bancă, ce ajunsese
cel mai apreciat toboşar de jazz din ţară. Numele lui se rosteşte şi azi
cu un fel de respect mistic. Ştiam că poate interpreta orice şi că
măsurile mixte nu-i produc nici o greutate. Cu ani în urmă, făcusem
un concert cu Vintilă şi cu Gondi, deci cu un toboşar de rock şi cu
unul de jazz, la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara.
Experimentul avusese un răsunet imens. Am cântat cu o plăcere
rar întâlnită, provocată de balansul ritmic constant şi viguros, dar şi
bogat în accente surprinzătoare, create în dialogul celor doi toboşari
de primă mână.
I-am cântat câteva piese lui Gondi, „Pöty”, cum îi ziceam eu.
S-a aşezat la tobe şi a început să bată cu atenţie, dar şi cu mare
precizie. Mi-a făcut nişte sugestii legate de felul meu băţos de a
interpreta la ghitară. Ascultându-l, găsii câteva formule noi pe care
le-am folosit la „Pasărea Roc...k”. Şi totuşi ceva lipsea. Nu apărea
acel sentiment pe care-l cunoşteam în momentele în care muzica mă
copleşea şi eram sigur că îl copleşea şi pe ascultător. Am întrerupt
înregistrările şi ne-am întors la Timişoara. Eram tare nemulţumit.
Primisem cu mare greutate o sală de repetiţii la Casa de cultură
din Mehala. O sală neîncălzită şi cu geamurile sparte. Cum de am
avut curajul de a ne lăsa instalaţi acolo şi mai ales cum nu s-a
întâmplat nimic în toată perioada aceea, mă miră şi azi. Presupun că
eram atât de îndrăgiţi, chiar şi de golanii din oraş, încât nimănui nu
343