Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– „Ecolet”-ul, profesionişti, trebuie pomeniţi şi ăia, ca să dai o
aură imaginii. Deci, să zicem c-am rămas la ’76 începutul anului,
turnee, nu ştiu ce, cu Şuteu, au început de alea cu săli de sport mari,
nu mai mergea altfel, deja nu mai mergea altfel. Dar
„Cantofabulele”, impactul cu „Cantofabulele”, dacă ţii minte bine,
că ieşeau ca potârnichile din sală. Deşi toată lumea şi-aduce aminte,
de „Cantofabule” ca de cea mai zdravănă chestie a noastră, lumea
nu înţelegea nimic.
– Da, da, era o noutate.
– Vezi spaţiile alea, cu moog-ul ăla, cu sintetizatoarele pe care
le imprimase Reininger...
– Cu bandă...
– Cu bandă înainte, cu pregătirea sălii, regia pe care-o făcuse
Cârcu...
– Cu Dan Chişu, care ne-a făcut costumele...
– Luminile de la aeroport, luasem luminile de la Olimpia,
fumighenele...
– La Cluj o fost asta.
– Nu la Cluj. La Oradea, la Oradea, la Oradea. Şi de-acolo am
poze. La Oradea-o fost. La Cluj or fost cenaclurile alea zdravene,
când începuseră cu Ţăndărică deja „Cantafabulele” şi mergeam cu
Păunescu. Când s-o scuturat, îl luaseşi deja pe Krauser. S-o scuturat
Krauser cu ghitara, cu staţia aia, a lu’ căcatu ăla de Merca, de era
să zboare în aer, să moară acolo.
– Erau „Marshall”-uri făcute de Sorin Tudoran.
– Exact, „Marshall”-uri făcute de Tudoran.
– Toată lumea se scutura şi se ardeau transformatoarele şi
difuzoarele.
– Când ai vrut tu să faci: „Măi tătare, măi tătare”, piesă la
care nu voiai să renunţi şi nici până astăzi n-ai reuşit s-o faci, că tot
timpul eram la băşcălie, ne pişam pe noi de râs în spate: „Uite şi la
ăsta ce cântă – « Măi tătare, măi tătare »”. Rusnacul care-o venit
din Basarabia ne cântă nouă „Măi tătare”, p...a!