Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

probleme. Deschid uşa, închid uşa, ridic capacul şi toate celelalte. Nu
mai continui să povestesc ce am îndurat timp de o săptămână, căci
abia pe urmă durerile începură să mă mai lase. În continuare, cel mai
dificil lucru era mersul la toaletă pentru că acolo trebuia să stau în
picioare. Toate celelalte activităţi le făceam stând cu spatele la perete
şi cu fundul pe o pernă, citeam, cântam la ghitară, mâncam ce-mi
aduceau băieţii. Sau fetele. De activitate sexuală nici vorbă. Primele
zece zile nici nu-mi trecuse prin cap că fetele ar putea fi bune şi
pentru altceva decât să aduca mâncare sau cărţi de la bibliotecă.
Dana, după ce mai frecventase o vreme salonul cel mare, plin cu
băieţi săritori şi voioşi, plecase definitiv la Timişoara.
Ştiam că piciorul se va vindeca repede dacă e solicitat. Mai
făcusem o experienţa asemănătoare, dar nu de o asemenea amploare,
în 1973 când, la Ştrandul Termal, mă repezisem asupra unui puşti,
jucând prinsa. A ieşit din apă exact în clipa în care eu, ca un uliu, mă
aruncasem după el. Ne-am ciocnit, mai bine zis, l-am lovit cu mâna
stângă în claviculă. Degetul mic mi-a rămas o secundă agăţat în
clavicula lui, apoi s-a întors cu totul pe spate. Dacă strângeam
pumnul, degetul mic se închidea în spatele mâinii. Arăta îngrozitor.
Am ţinut mâna în apă călduţă, dar i-am strigat pe Tibi Brătianu şi Titi
Pintea, amândoi foşti studenţi la sport şi i-am întrebat ce făceau în
situaţii similare.
– Caz asemănător nu există, mi-a replicat Pintea. Cum ai putut
să faci asta?
– Cum-necum, asta e şi dacă mai stau aşa, aşa rămâne şi în veci
nu mai cânt la ghitară!
– Stai aşa, că s-a dus Tibi la un telefon să cheme salvarea.
– Stau eu, da’ vine?
În timpul acesta, am început să-mi masez degetul cu grijă şi să-l
întorc, cât de cât, spre poziţia normală. Nu simţeam durere, bănuiesc
că din cauza apei calde, şi încetul cu încetul, încheietură cu
încheietură, am întors degetul într-o poziţie apropiată de cea iniţială.
– Băi, ce face ăla cu salvarea?
– Păi, telefonul i-a înghiţit fisele lui Brătianu şi a plecat să caute
altele.
Titi şi cu Tibi intraseră în clanul „Phoenix” la începutut anilor
’70, pe când făcusem „Ţiganiada” la Universitate. Fermecaţi de
umorul lor sec şi de spontaneitatea cu care inventau în orice situaţie,
330