Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XLIII
CONCURS CU ADOLF
Consumam sticle întregi de „Plataño”, lichiorul de banane, eram
cu toţii într-o stare permanentă de euforie, predispuşi la tot felul de
probe de curaj.
Aveam boală pe Adolf. Îl vedeam zi de zi cum repara câte ceva,
ba ridica singur o remorcă, atunci când trebuia schimbată roata, ba
căra câte un buştean cât un copac întreg în spate, şi totul cu o linişte
şi o modestie de parcă nu ar fi fost conştient de impresia pe care o
făcea. Mi-a adus de câteva ori borcane de ciuperci murate, asta era o
specialitate de-a şvabilor din împrejurimi. Satele Văliug (Franzdorf),
Gărâna şi celelalte, ba chiar şi oraşul Reşiţa, aveau mulţi locuitori de
origine germană. Ciupercile murate nu erau ciuperci obişnuite, ci de
copac, mari cât o pâine neagră. Tăiate felii şi puse cu hrean şi alte
mirodenii, erau delicioase.
Într-o zi, când mă luasem din nou la întrecere cu Adolf, topind
nişte sticle de „Plataño”, am trecut brusc la „Campari”. Reacţia nu a
întârziat. Devenisem mai agresiv şi doream cu tot dinadinsul să-i
demonstrez lui Adolf superioritatea mea, măcar dintr-un punct de
vedere.
– Măi Adolf, ăi fi tu puternic şi mare, dar elasticitate ai?
– De ce?
– Păi, e bine să ai. Uite, eu am făcut yoga şi pot să-mi pun
piciorul după cap.
– ...
Mă privi cu neîncredere. „Gata, l-am prins”. Fără să stau mult
pe gânduri, deşi eram îmbrăcat în jeans şi aveam cizmele în picioare,
pornii să-i arăt cât sunt de elastic, luând cu mâna piciorul drept şi
ducându-l spre cap. Pe vremea aceea, exerciţiul îmi reuşea foarte
bine şi mă bucuram să-i văd mutra lui Adolf, când aveam să-mi pun
piciorul la ceafă. Mi s-a părut mie că treaba merge mai greu de data
327