Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

teleschiului. Acolo se adunaseră o puzderie de schiori ce-şi aşteptau
rândul să suie pe „Idioţi”. M-am scuturat cum am putut şi am pornit
din nou în goană vijelioasă, deşi nu mai aveam nici o şansă să-l ajung
pe Ioji, care acum nu se mai deosebea de ceilalţi pureci ce roiau în
jurul cabinei de teleschi.
După scurt timp, viteza mea ajunse la cote nemaiatinse. Am
început să disting ce se întâmpla jos, mai ales că gheaţa de pe faţă se
dusese. Doar barba rămăsese un bloc de gheată, pe fiecare fir de păr
se formase câte un ţurţure. Cu ocazia căzăturii, turţurii se sudaseră
într-un bloc compact.
Printre cei ce aşteptau jos la rând îl desluşii pe Ioji, care stătea
mai la o parte. Şi mai desluşii ceva ce făcu să mi se ridice părul
măciucă în cap.
Căsuţa se afla cu o muchie exact în direcţia din care veneam, în
stânga se afla pădurea, iar în dreapta pârtia se termina într-o râpă.
Printr-un efect optic, avusesem senzaţia că tipii de la teleschi
aşteptau în faţa mea, dar, de fapt, cei mai mulţi erau de partea
cealaltă a râpei, de unde pornea, în realitate, drumul în sus. Câţiva
dintre cei ce-şi aşteptau rândul mă observaseră. Mi-am dat seama că
tot mai multă lume se întorcea să se uite la mine. Nu ştiu ce era în
capul lor, dar cred că încă nu mai văzuseră pe cineva să coboare ca
glonţul în linie dreaptă şi fără să frâneze, direct spre colibă. Îşi
imaginau, presupun, că trebuie să fie vreun campion ce voia să facă
impresie. Ioji era singurul care înţelesese situaţia.
– Aruncă-te, aruncă-te jos! – striga el.
În stânga era pădurea, în dreapta râpa, în faţă parapetul de
ciment al cabinei teleschiului, iar eu habar nu aveam cum se poate
opri o asemenea o cursă.
– Aruncă-te, n-auzi? – ţipa el disperat.
Oamenii, ce până atunci priveau plini de admiraţie această
apariţie de pe altă planetă, înţeleseră în câteva secunde adevărul şi o
zbughiră în stânga şi în dreapta ca potârnichile. La timp, pentru că eu
m-am aruncat lateral pe pârtie şi, într-un nor de gheaţă şi de zăpadă,
mă proptii de unul dintre pereţii cabanei. Pentru a doua oară mă
cuprinse un râs frenetic. Nu pot să descriu senzatia, dar parcă m-ar fi
gâdilat o sută de îngeri. Ioji îmi aruncă o privire plină de reproş şi se
îndreptă spre teleschi, iar eu mă adunai de jos şi îl urmai. A fost
325