Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

parcă din ceruri, îmi strigă în ureche: „Sari!” „Hă, ce? Să sar? Eu?
Cum?” Îmi puneam întrebări şi căutam răspunsuri în acelaşi timp.
Totul a durat fracţiuni de secundă, dar aveam senzaţia că sunt la un
examen care nu se mai termină. „Sari!” „Deci voi sări! Hm...” „Dacă
mi se-agaţă schiurile de partea cealaltă a străzii, voi cădea cu faţa pe
pârtie şi voi fi cel mai urât ghitarist din ţară, dacă voi mai cânta la
ghitară vreodată, bineînţeles.”
„Trebuie să-mi las greutatea pe spate, să ridic vârfurile cât mai
sus, să nu se agaţe de nimic.” Zis şi făcut. M-am lăsat cât am putut şi
în momentul în care am simţit ridicătura primului zid de gheaţă am
sărit în sus ca o lăcustă, ridicând vârfurile schiurilor cât am putut de
mult. Nenorocirea a fost că le ridicasem prea mult, aproape vertical
şi cozile lor au lovit exact acolo unde mă feream, în peretele opus.
Traiectoria mi s-a transformat într-o rotaţie şi s-a întâmplat exact
ceea ce doream să nu se întâmple. M-am întors în aer cu picioarele-n
sus şi m-am repezit cu faţa în jos, în pârtia îngheţată. Am spart crusta
şi m-am înfipt în zăpadă până la brâu. Câteva clipe, mi s-a părut o
veşnicie, am rămas nemişcat. Nu-mi venea să cred ce mi se
întâmplase. În orice caz, „gândeam, deci trăiam”. Încet, am încercat
să-mi mişc membrele. Cu groază mi-am dat seama că nu simt nimic.
„Hait”, mi-am zis, „ai încurcat-o!” O furie, deopotrivă amestecată cu
panică şi disperare, m-a cuprins şi am început să mă zbat sălbatic.
Între timp mi se terminase şi aerul.
După un timp am revăzut lumina soarelui şi am reuşit să ies din
zăpadă. M-am liniştit constatând că nu mi-am rupt nimic. Pornii
înapoi peste zidul de gheaţă. M-a podidit atunci un râs nervos,
incontrolabil, de hăulea valea. Cele două răţuşte, capetele
îmbrobodite ale ţărăncilor, se aflau în acelaşi loc, doar că făcuseră un
„links schaut” şi priveau acum în jos spre mine, mirate şi jignite în
acelaşi timp. Presupun că îşi imaginaseră că totul a fost o farsă, doar
ca să le sperii pe ele. Nu-mi puteam opri râsul şi toată gheaţa de pe
faţă începea să crape, provocându-mi dureri şi accentuând penibilul
momentului. M-am ridicat cum am putut şi am pornit la vale, în timp
ce cele două ţărănci se întoarseră şi porniră hotărâte spre pădure,
continuând traversarea pârtiei, aşa cum avuseseră de gând de la
început.
Jos de tot, acolo unde pădurea din dreapta părea că se uneşte cu
cea din stânga, se afla un punct deschis la culoare, strălucitor. Căsuţa
324