Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Am sărit din pat, m-am îmbrăcat într-o clipită şi, luându-mi schiurile
şi betele, începui să alerg după Ioji care, cu paşi mari şi siguri, se
îndrepta spre vârful Gozna. Ajuns sus, observă o negură ce se ridica
din partea cealaltă a muntelui, în vreme ce partea cu pârtia era încă
luminată de soarele dimineţii. Ioji îşi montă schiurile cu mişcări
sigure, îşi puse ochelarii şi dispăru în jos. Mă grăbii să-mi pun şi eu
schiurile şi mă repezii după el, urmat de negura ce se revărsa pe
panta cealaltă a muntelui. În graba plecării de la cabană îmi uitasem
ochelarii de soare, iar acum, pornit ca o săgeată drept în jos,
căpătasem o viteză atât de mare, încât îmi lăcrimau ochii. Nu mai
vedeam nimic, lacrimile îmi îngheţau pe faţă. Nu mai puteam mişca
nici un muşchi. Aş fi vrut să-l strig pe Ioji să mă aştepte. Îl vedeam la
câteva sute de metri mai jos, dar ceva mă irita în tabloul ce mi se
înfătişa. Ioji trecuse la o procedură ciudată. Îi vedeam silueta mică şi
întunecată pe panta de zăpadă, apărând şi dispărând şi nu înţelegeam
ce treabă mai este şi asta. Mă gândeam că, dacă-mi voi menţine
echilibrul, până jos îl voi ajunge, el făcând ocoluri, iar eu venind ca
un fulger în linie dreaptă. Ioji îşi continuă drumul, dispărând din nou
din câmpul meu vizual. Mă apropiam cu viteză crescândă de locul în
care-l văzusem pe Ioji dansând în acel ritual ciudat. Dintr-o dată,
observai cu coada ochilor, şi aşa mijiţi din cauza frigului şi plini de
lacrimi, două puncte negre ce se îndreptau de la dreapta la stânga pe
pârtie, tăind-o, cu intenţia de a intra în pădure din nou. „Să fie lupi?”
Mai că aduceau ca formă a raţe. „Pe dracu’, raţe! Iepuri?” Între timp,
punctele ajunseseră pe la mijlocul pârtiei. Apropiindu-mă, am
constatat cu groază că erau două capete de femei, cu cârpe pe cap, ce
înţepeniseră privind cum mă năpustesc asupra lor.
„Strada!” – îmi veni în minte. Femeile treceau pe strada care,
după sistemul socialist, tăia pârtia în două, fără să existe vreun semn
care să atragă atenţia. Strada avea o adâncime de vreun metru şi
jumătate, aşa că doar capetele celor două femei se puteau vedea.
Într-o clipă mi-am adus aminte de toate brânciurile şi vânătăile cu
care mă pricopsisem la încercările de a ne da cu săniuţa pe jgeabul de
gheaţă care ţinea loc de stradă. Părţile laterale erau tari ca fierul.
Eram un om mort. Acum înţelegeam ce făcuse Ioji. Coborâse pur şi
simplu în stradă şi se căţărase pe partea cealaltă, apoi, tacticos, şi-a
continuat drumul. Eram conştient că numai o minune mă mai poate
scăpa. Mă şi vedeam făcut afiş pe peretele opus al străzii. O voce,
323