Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Încercasem să ne dăm cu săniuţa pe drumul făcut de tractoare şi
pluguri, de la Cabana Centrală până în vale, la Văliug, pe-acolo pe
unde se alimenta staţiunea. Ziua, fiind cald, soarele topea o mică
pojghiţă de zăpadă, care noaptea îngheţa la loc şi se făcea tare ca şi
cimentul. Fenomenul repetându-se zi de zi, cei doi pereţi laterali, de
aproape doi metri înălţime, deveniseră nişte capcane de beton,
zgrunţuroase şi periculoase pentru cei ce treceau prea aproape de ei.
Neatenţia se plătea. Dintr-o dată te trezeai cu nişte julituri foarte
dureroase, ba chiar puteai să-ţi spargi capul, să-ţi rupi o mână sau un
picior. Nu prea ştiam noi de frică în anii aceia, îi terorizam pe bieţii
pietoni. Sărind orbeşte, aterizam câteodată sub câte un tractor ce
aducea o remorcă încărcată cu alimente, ori ne loveam de unul din
pereţii ce parcă îşi aşteptau victimele. Drumul îngheţat, panta mare te
atrăgeau, ţi-era mai mare dragul să-ţi dai drumul cu orice preţ.
Distracţia cea mai mare era totuşi noaptea. Schwarz venise
încărcat cu nu ştiu câte lanterne de tot felul, mai aveam şi noi vreo
câteva, aşa că după ce tot muntele se culca, noi abia porneam de
acasă spre pârtia cea mai folosită, cu o lungime considerabilă, al
cărei capăt se pierdea undeva în vale. Din cincizeci în cincizeci de
metri înfigeam câte o lanternă în pârtia de schi şi ne admiram opera
ce se asemăna cu o pistă de aterizare pentru avioane. Luam săniuţa
de metal, mică dar solidă, o strângeam la piept, alergam aşa câţiva
paşi, apoi ne aruncam cu capul în jos în hăul luminat doar de
lanterne. După un salt ce dura câteva secunde (dacă erai sportiv bun
puteai să aterizezi la mare distanţă), simţeai deodată prima
zdruncinătură. Datorită unghiului mare de pantă, şocul nu era prea
dureros. Ţinând în continuare săniuţa strânsă sub coaste, percepeam
viteza crescând cu fiecare secundă, pe culoarul luminat al cărui capăt
se pierdea în ceaţă. Senzaţia era stranie. Nu aş putea spune că ne era
frică, dar aveam un fior special pe şira spinării, uneori simţeam cum
mi se zbârlea părul pe ceafă. Ne repezeam în noapte, mai mult
intuind gropile şi obstacolele, încercând să ne ţinem cât de cât de
linia marcată de lanterne. Mai greu era drumul de urcare, aşa că după
ce coboram de câteva ori, eram plini de transpiraţie şi sătui de
aventură, dar satisfăcuţi cum rar am fost. Sportul acesta ne fermeca,
ne fascina, drept care nu ne simţeam deranjat auzul recepţionând
înjurăturile schiorilor, a doua zi.
– Cine p...a mă-sii strică pista?
321