Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XLII
PÂRTIA IDIOŢILOR
Deocamdată, se stabilise un fel de flux pe Semenic. Fetele
veneau, şedeau o vreme şi coborau, fiind înlocuite imediat de altele
ce stăteau pe lista de aşteptare. Descoperiserăm o licoare cu care ne
făceam plinul, ne plăcea foarte mult pe vremea aceea. Nu ştiu dacă
azi aş mai fi în stare să beau aşa ceva. Era un lichior de banane,
cubanez, dulce ca mierea, gros ca uleiul. Se numea „Plataño”.
Mirosul exotic de banană era exact ceea ce ne trebuia ca să ne
menţină într-o permanentă stare de euforie şi să ne dea energia
necesară pentru a rezista la suprasolicitările fizice la care ne
expuneam.
Zilnic se făceau repetiţii, chiar cu mare plăcere, ştiind că nu
deranjăm pe nimeni. Toate sculele erau montate şi nu trebuia decât să
coborâm scara în locuinţa de la parter, ce era înconjurată de geamuri
prin care nu se vedea nimic, doar zăpada care îngropase clădirea
până la primul nivel.
Vremea era foarte frumoasă, cu excepţia a două ninsori a fost
soare, soare şi iar soare timp de aproape trei luni. Într-una din zile,
m-am îndreptat şi am îndrăznit să degajez zona de zăpadă,
intenţionând să construiesc un fel de terasă pe care să putem face
plajă în slip, întinşi pe schiuri. Temperatura era atât de plăcută la
soare, că umblam cu adevărat în chiloţi de baie în jurul casei şi ne
bronzasem fără să se întâmple să răcească măcar unul dintre noi.
Geamurile fuseseră în sfârşit eliberate de nămeţi, lumina
soarelui intra în sala de repetiţii şi cheful de lucru creştea
proporţional cu aceasta. Piesele începuseră să se contureze,
structurile erau tot mai clare, lucram deja la piesele instrumentale şi
la improvizaţii. Synthesiser-ul lui Schpitzly îşi găsise tot mai
potrivită folosinţă şi ne simţeam îmbogăţiţi cu o culoare de sunet
deosebită.
320