Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

piept şi în muşchi, îmi venea să ţip şi să sar şi eu jos, dar ştiam că nu
ajută la nimic, nu aveam nici o lanternă, darămite o armă sau ceva
asemănător. Cuţitul de scafandru, pe care-l purtam întotdeauna la
mine, era undeva în bagaje. Nu aveam cum să ajung nici la el, nici la
Schwarz.
De îndată ce am ajuns la capătul de sus, sării din banca în care
şezusem. Era cât pe ce să-mi rup gâtul. Banca se afla deja mult mai
sus decât fusese cu o clipă mai înainte. Mi-am ridicat privirea de la
podeaua de beton. În faţa ochilor se ridica un uriaş cum nu mai
văzusem, care ridicase bancheta cu mine şi cu bagaje cu tot şi tocmai
o pusese pe o altă linie, de pe care se descărca apoi încărcătura. Aşa
ceva nu mai văzusem, o asemenea demonstraţie de forţă mi s-a
impus în acel moment de panică. L-am apucat de piept şi i-am
strigat:
– Unul din ai noştri a căzut din scaun. Trebuie să-l salvăm!
– Unde?
– La vreo zece minute de-aici.
– Îl mâncă lupii.
– Ce, ai înnebunit? Plecăm acuma după el. Adună oameni cu
topoare, ce aveţi, lanterne, faceţi ceva!
Se uita liniştit la mine.
– Şezi lângă foc şi te încălzeşte, nu-ţi fă grijă.
– Cum să nu-mi fac grijă?! Trebuie să-l ajutăm pe Schwarz.
Cred că a luat-o pe sub teleferic. Dacă poate să-l vadă, va încerca să
suie încoace.
– Dar ce s-a întâmplat?
– A căzut vioara lui Ioji şi el s-a aruncat după ea.
– Pentru o vioară? – făcu uriaşul.
– Cum te cheamă? – nu m-am putut abţine.
– Adolf.
– Uite ce-i, Adolf, dacă în următoarele minute nu ne ajuţi să-l
căutăm pe colegul nostru şi dacă, Doamne fereşte, i se întâmplă ceva,
ai încurcat-o!
Uriaşul de peste doi metri dădu din umeri. Apoi, giganticul
purtător al numelui celui ce declanşase cel de-al doilea război
mondial apucă un toiag de după uşă şi făcu semn să pornim.
În clipa aceea, uşa se deschise şi intră un nor de zăpadă gonită
de vântul ce începuse să bată cu turbare. Din el se înfiripă o arătare
316