Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Gaşca se mărise. Venise şi Heni din Olanda, ca de obicei,
încărcată ca un Moş Crăciun, plină de cadouri şi de lucruri pentru
care îi dădusem bani: corzi, cizme, jeans.
La cabana telefericului din Văliug eram deja o trupă de vreo
douăsprezece persoane şi un munte de instrumente, amplificatoare,
boxe şi geamantane. Am început să legăm bagajele de scaunele
telefericului. De fapt, acesta era o bancă de două persoane, cu un mic
acoperiş de tablă. Bătea un vânt îngheţat deasupra hăului şi noaptea
ce se lăsase părea şi mai neagră sub starea aceea ciudată de apăsare.
Între scaunele cu instrumente mai intercalam şi câte o bancă cu două
persoane, înfofolite într-o pătură ca să nu îngheţe. Traseul de jos
până în vârf avea şase kilometri şi dura destul de mult, ca să ai timp
să îngheţi.
Unul câte unul, scaunele telefericului porniră în noapte. Cei mai
norocoşi dintre noi aveau şi câte o lanternă cu care încercau să
măsoare abisul. Deasupra lui ne legănam şi ne scuturam la fiecare
trecere a roţilor dinţate. Ne gândeam cu groază ce ar însemna o
cădere în gol. Eventualul supravieţuitor, cu câteva oase rupte, ar fi
fost o pradă sigură pentru lupii ce se înmulţiseră aşa de mult încât
nici braconajul, tacit tolerat, nu-i putea stăpâni.
După un sfert de oră, vreme în care abia puteam desluşi silueta
scaunului din faţă, se auzi un strigăt.
– Vioara!
– Ce-i?
– Vioara lui Ioji a căzut! Vioara lui Ioji!
Am încercat să descopăr ceva jos în zăpadă. Am avut impresia
că zăresc un punct mic şi negru, undeva, jos de tot. Dintr-o dată, din
scaunul din faţă, unde Schwarz se juca mereu cu lanterna lui
chinezească, cea mai puternică din tot grupul şi mândria lui, se
desprinse o umbră ca un liliac negru, uriaş, şi dispăru în adâncuri.
– Acum ce-a mai căzut? – strigai îngrozit.
– Schwarz a înnebunit, el a sărit jos! – încercă Heni să strige,
disperată că rămăsese singură pe banca ce se legăna îngrozitor. Heni
începuse să o rupă binişor româneşte de când se împrietenise cu
Schwarz care nu ştia o iotă engleză. Am îngheţat cu toate cojoacele
şi păturile de pe mine. Nebunul sărise în zăpadă într-un loc în care
înălţimea nu părea chiar aşa de mare, dar ne aflam încă departe de
vârf. Ultimele minute, ce au durat o veşnicie, aveam nişte ciomege în
315