Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

culoare era greu de realizat şi pe care oricum nu le-aş fi putut
cumpăra în veci.
– Cât vrei pe chestia asta?
S-a uitat neîncrezător la mine.
– Douăzeci de mii.
La ora aceea erau bani serioşi. M-am gândit puţin.
– Bine, douăzeci de mii, bate palma.
Dar palma mea rămase în aer, în timp ce el se fofila, învârtind
de butoane.
– Da’ ţie de ce-ţi trebuie?
Se uita circumspect la mine.
– Ce vrei să faci cu el?
– Treaba mea, ce-ţi pasă ţie, uite banii.
I-am scos din dulapul în care, în compartimentul de cămăşi,
stăteau teancurile de bancnote.
– Ştii ce, mai stau şi mă mai gândesc.
Şi-a împachetat instrumentul şi a dispărut.
După ce am discutat cu Schwarz cele întâmplate, am aflat că
Schpitzly nu mai cânta cu „Amicii” şi că era probabil să-l putem
coopta din nou în formaţie.
– Spune-i să nu se cace pe el şi să vină la mine.
A doua zi, eram în cameră, îmbrăţişat cu Indira.
„Poc, poc”, se auzi în uşă.
– Şinie-i?
– Răininghier.
– Şie vriei?
– O sută de lei şi ceva de mâncare.
– Îţi dau eu ţâie sută de lei. Nicu nu-i acasă.
– Hai, Tuşi, că ştiu că e acasă, lasă-mă să vorbesc cu el!
Am apărut în uşă. Era fără instrument.
– Unde-i scula?
– Păi, eu zic să vorbim puţin.
L-am acceptat din nou în trupă, după ce i-am pus câteva condiţii
formale de comportament. Din punct de vedere muzical nu mă
puteam plânge, era un muzicant înzestrat şi un adaos valoros
orişicând. Pe de altă parte, condiţiile materiale de la noi erau de
invidiat, aşa că totul se potrivea cum nu se putea mai bine.