Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

golind sticlele de bere. Când ne-am plictisit, l-am luat pe Ioji în cârcă
şi, înjurându-i pe ceilalţi nemernici ce nu catadicsiseră să-i facă o
vizită unui bun prieten şi să-i ureze „la mulţi ani”, am coborât în
stradă, am luat un taxi şi l-am dus pe Ioji la „Continental”, unde
aveam o cameră pe atunci.
Formaţia se completase din nou cu vechiul nostru pianist
Reininger, care, după ce ne prevăzuse un sfârşit tragic la începutul
anilor ’70, când apucasem pe noul drum, de inspiraţie folclorică,
preferând să facă mici ciubucuri cu formaţia „Amicii”, revenise la
sentimente mai bune.
Pe mătuşă-mea, când îl vedea, o apucau pandaliile şi Schpitzly
ştia asta, aşa că o mai şi provoca.
– Şinie-i?
– Răininghier!
– Şie vriei?
– Să vorbesc cu Nicu.
– Nu-i acasă, doarmie! – se încurca ea, nemaiştiind cum să mă
scutească de prezenţa lui.
Era convinsă că el nu putea să vină decât ca să ceară ceva.
– Şie vrea formatu’ ăsta dă la cinie, puiulie? Nu viedz că-ţi
mâncă banii şi nu ţâ-i dă nişiodată ’napoi?
– Lasă, Tuşi, că ştiu eu ce fac!
– Da’ să nu-l laşi înăuntru.
– Bine, bine.
– Îâu, că tarie mi-i şiudă pă iel.
De data asta venise tot ca să-mi ceară bani, avea nevoie, dar îmi
oferea ceva în schimb.
– Uite ce au idioţii în Germania! Am cerut să-mi trimită o orgă
şi uite-ce mi-au trimis! Poţi să te ştergi la cur cu ea. Uită-te şi tu, ce-i
asta?! Poţi să cânţi doar cu un deget la ea. Mie-mi trebuie una
polifonică, să pot cânta la birt.
– Arată-mi şi mie.
A început să o monteze. Amplificatorul era, ca de obicei, în
cameră şi în scurt timp auzii, pentru prima dată „live”, notele emise
de un „synthesiser”. După ce mi-am dat seama că sunetele provenite
din generator se pot modifica aproape la infinit, după bunul plac al
celui ce cântă, mi-a venit ideea că un asemenea instrument ar putea
să-mi înlocuiască multe altele, o serie de scule străvechi a căror
312