Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

despărţiţi, pentru că văzusem deja cum reacţionau unii dintre noi la
sentimentul de singurătate, amestecat cu alcool.
Cu o iarnă înainte, eram încă angajaţi la Teatrul Maghiar. Ioji îşi
sărbătorise ziua în sala de repetiţii, în care se aflau toate
instrumentele, aşa că puteam pune mâna pe câte ceva şi să facem
muzică, dacă ne-ar fi ars de asta.
Am ajuns cu Schwarz şi Ioji primii, am dus sticlele de vodcă şi
bere, ne-am aprovizionat cu sandvişuri şi am început să aşteptăm.
După o oră, tot golind o sticlă de vodcă şi câteva de bere, ne-am
încălzit, am început cu bancuri, râsete. Mai precis, Schwarz şi cu
mine râdeam la bancurile cele mai seci cu putinţă, spuse pe rând,
când de unul, când de altul. Nici unul n-am băgat de seamă că Ioji nu
participa la veselia noastră şi că topise deja a doua sticlă de vodcă.
La un moment dat, sări în sus şi, roşu, cu ochii de sticlă, ca nişte
gămălii de ac, luă un stativ greu de microfon şi se repezi la boxa de
„Selmer” ce stătea la perete. Schwarz, iute ca fulgerul, îl apucă pe la
spate, împiedicându-l să distrugă boxa. Ioji se întoarse brusc,
încercând să-l atace pe Schwarz, dar aplecat fiind şi descriind un arc
de cerc, lovi unul din pereţii alăturaţi. Arcada s-a deschis imediat pe
toată lungimea, ca şi cum ar fi fost tăiată cu briciul.
– De ce nu vine nimeni? – urlă el cu o voce plină de durere,
zbătându-se în braţele lui Schwarz, încercând să-l lovească şi să-l
doboare. Într-o clipă, mi-am dat seama ce se întâmplase, dar
experienţa ori imaginaţia nu mă ajutau deloc să ies din această
situaţie. „În câteva clipe se lasă cu păruială şi Ioji o să aibă iar
ghinion”. Schwarz era încă treaz şi avea toate şansele de partea lui.
Fără să realizez ce fac, copleşit de milă, i-am dat un brânci lui
Schwarz şi, în aceeaşi clipă, l-am luat pe Ioji în braţe şi l-am sărutat
pe obraz.
– La mulţi ani, măi loji, stai liniştit că vin şi ceilalţi, nu te uită pe
tine nimeni!
Ca o cârpă muiată, Ioji se lăsă în braţele mele. L-am depus cu
grijă pe o boxă de „Marshall”. Plângea în hohote, dar l-am lăsat s-o
facă, trebuia să se elibereze. După o vreme, când suspinele îi mai
trecură, zise cu ochii sticloşi:
– Măi, voi sunteţi prieteni adevăraţi!
Şi iarăşi îmbrăţişări şi pupături, mai încercă să povestească ceva
şi adormi pe loc. În schimb, eu cu Schwarz ne-am văzut de treabă,
311