Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– N... nu... nu... pot...
– Ce e, ce nu poţi?
– C... cum... c... cum ai făcut asta?
– Ce, la ce te referi?
O înghiţitură din paharul de apă îl mai întremă puţin.
– Cerceii.
– Cerceii?
– Da, cerceii...
– Ce-i cu ei?
– Se mişcă!
– Şi ce-i cu asta?
– Cum ai făcut... asta?
– Ce să fac?
Nu înţelegeam la ce se referă. Cioplisem cerceii şi statuia din
acelaşi bloc de piatră şi, prin muncă migăloasă, desprinsesem cerceii
de urechi în aşa fel încât ei se puteau mişca independent. Era o
tehnică demult cunoscută în China şi, în general, în Orient, unde se
sculptau sfere în sfere, parcă la nesfârşit. Chiar şi în folclorul
românesc se găsesc linguri de lemn la care atârnă câteva inele
dintr-un lanţ cioplit din acelaşi bloc de lemn.
– Păi, cum ai introdus cerceii în ureche?
– Nicicum. I-am cioplit din aceeaşi bucată de piatră.
Gabi păru că-şi dă duhul. Scăpă ochii peste cap şi se lăsă pe
spate. Scaunul nu avea spetează, aşa că a fost nevoie să-l prindă Tuşi
din zbor, înainte de a se întinde pe podea. Am început să-l scutur,
strigându-i în ureche:
– Ce ai, Gabi? Trezeşte-te, ce-i cu tine?
– Eu nu... n... nu... nu pot... pot...
– Ce nu poţi?
– Eu sufăr de claustrofobie, zise el pe nerăsuflate. Cerceii ăştia...
L-am prins din nou, gata să se prăbuşească. A trecut cam o
jumătate de oră, vreme în care l-am mai oblojit. Când părea că s-a
mai liniştit, l-am condus pe coridor înspre uşă. Dând cu ochii din nou
de statuie, Gabi se lăsă pe spate o clipă, apoi se repezi din nou în
bucătărie.
– Măi, Gabi, tu doar eşti inginer! Ai de-a face cu tot felul de
situaţii tehnice, forme, utilaje, ce ştiu eu cu ce te mai ocupi tu, dar
îmi imaginez că poţi înţelege lucruri cu mult mai complicate.
309