Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XL
STATUETA AFRICANĂ
Ioji avea un prieten, Gabi, inginer la aeroportul din Timişoara,
dacă nu mă înşel, chiar la cel militar. Ori de câte ori aveam nevoie de
lumini la concertele de la „Olimpia”, el aranja ca reflectoarele roşii şi
verzi de pe pistele de decolare şi aterizare să fie aduse la sală. Erau
montate între două zboruri de manevră şi după concert, cu o viteză şi
o disciplină tipic milităreşti, se luau şi se remontau pe câmpul de
exerciţiu.
Într-o zi, Gabi mă vizitase la Tuşi. Pe geam, în antreu, trona o
statuetă din piatră de construcţie, în forma unei zeităţi africane, cu
cercei în urechi. La intrare, Gabi nu sesizase statuia şi după ce ne-am
întreţinut vreo oră şi am băut o bere în bucătăria mică a lui Tuşi, s-a
ridicat să plece. Pe coridor, şi-a îndreptat privirea spre geam, a văzut
statuia ce trona, tainic, în semîntuneric. Avea vreo şaizeci de
centimetri înălţime şi era patinată în verde auriu. Arăta de parcă ar fi
fost de bronz. A luat-o în mâini, a depărtat-o la lungimea braţelor şi o
privea nemişcat. Dintr-o dată, cerceii uriaşi din urechile statuii se
mişcară. O clipă, Gabi stătu locului şi păru să se gândească. Mai
scutură o dată statuia şi cerceii se mişcară din nou. Apropie statuia,
începu să o cerceteze mai îndeaproape, să-i pipăie înfrigurat urechile
şi cerceii. L-am văzut clătinându-se. Pe faţa-i plină de broboane de
sudoare se citea o panică de nedescris. I-am smuls statueta din mână,
punând-o la loc.
– Ce s-a întâmplat?
– N... n... nu... p... p... pot...
– Ce-i cu tine Gabi?
– Îu, puiulie, că lu’ Gabi î-i rău! – sări Tuşi şi fugi să aducă un
pahar cu apă.
L-am luat de umeri şi l-am dus în bucătărie, l-am aşezat din nou
pe scaunul pe care stătuse mai înainte. Gabi îşi rotea ochii într-un fel
ciudat şi nu izbutea să rostească nici un cuvânt clar.
308