Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

După plecarea băieţilor, am pornit şi eu spre Bucureşti. Ajuns la
ARIA, m-a luat în primire, încă de la intrare, Ionescu, vechiul nostru
impresar.
– Ce-ai făcut, Nicule, ce-ai făcut?
– Ce-am făcut?
– Vai de mine ce-ai făcut!
– Spune-mi, omule, despre ce e vorba!
– Păi te iei acum şi de miniştri?
– Pe asta de unde-o mai ştii?
– Păi ştie toată ţara.
– No, că doar n-or fi telefonat acu’ toţi unu’ cu altu’?
– Nu, nu, doar s-a trimis o telegramă la toate instituţiile de artă
din ţară, la toate filarmonicile, teatrele de estradă, operele, inclusiv la
noi, să nu mai colaborăm în nici un caz cu voi, sub nici o formă, că
sunteţi interzişi.
– Cum aşa, interzişi?
– Uite-aşa, eu nu mai pot face nimic pentru voi!
– Cum? Şi turneul nostru, că doar ne-am pregătit pentru el, în
toamnă...
– Numai Dumnezeu ştie cât aş vrea să-l facem, dar cine se pune
cu Călinoiu? Du-te şi rezolvă-ţi problemele şi, după aia, mai stăm de
vorbă!
M-a trecut un fior ca un duş rece. Momentul de înfierbântare de
la Eforie urma să-l plătesc mult mai scump decât şi-ar fi imaginat
cineva. De unde să bănuiesc cine era individul cu comportament de
tractorist, cu gaşca lui de gorile? Şi apoi, ce avea una cu alta?
Mai fusesem noi interzişi în Timişoara ori pe altundeva, dar
lucrul se făcuse mai puţin exact, deşi eficace. Lumea începea să nu te
mai vadă, se uita prin tine, nu te auzea şi nu te înţelegea când
vorbeai, iar dacă voiai vreun răspuns, dădeau toţi din umeri.
De data asta, era groasă. Mi-am dat seama. Intuiţia îmi spunea
că doar o minune ne mai putea salva. Eram condamnaţi să murim de
foame. Neglijasem facultăţile, nu ne-am prezentat la posturile la care
am fost repartizaţi şi, de fapt, nu mai ştiam să facem nimic altceva în
afară de a cânta. Muzica reprezenta existenţa noastră, atât spirituală,
cât şi materială. Eram descoperiţi. La mare se câştigaseră bani puţini,
ca de obicei.