Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Eram cu capsa pusă, gata să-l trag în tufiş. A făcut ochii mari,
surprins să fie înfruntat.
Am aflat pe urmă că era ministrul turismului, aflat în trecere sau
în inspecţie, ori el ştie ce mai voia. Credea că-şi găsise momentul
să-şi manifeste autoritatea, dar se înşela. Cei patru indivizi de la
masa lui, cu mustăţi negre, ochi apropiaţi şi priviri de parcă efortul
de a înţelege lumea îi durea, au fost într-o clipă lângă noi şi s-au
vârât în faţa mea, încercând să mă anihileze. Din partea cealaltă
venea zburând şeful de unitate, cu mâinile împreunate în semn de
rugăciune. Mă zbăteam între ei, încercând să ajung la individul care
mă provocase, dar nu mai aveam nici o şansă. Şeful de unitate
începuse să-i explice tovarăşului ce făcea spume, dar în hărmălaia
generală nu se mai auzea om cu persoană şi nimeni nu mai înţelegea
nimic. Ştiind că mă descurc, băieţii cântau în continuare. Când piesa
a luat sfârşit, s-a apropiat Schwarz cu o falcă în cer şi cu una în
pământ, înjurând de „bisalţi şi anastigmaţi". Şeful localului mi-a
făcut semn să dispar, eu l-am luat pe Schwarz înapoi în scenă, iar
domnii cu costume gri s-au retras în interiorul restaurantului.
La pauză a apărut şeful restaurantului, roşu la faţă, şi mi-a
explicat că în seara aceea nu mai putem cânta, până se cară ştabii.
– Chiar de ministrul turismului ai găsit să te iei, să-mi faci mie
greutăţi, să dau faliment, ai? Acu’ trebuie să mă duc la Constanţa, să
dau din gros să-mi ţin grădina şi pe voi pe deasupra, da’ nu mă las,
aveţi voi numa’ puţină răbdare!
Am avut răbdare cam o săptămână, vreme în care n-am mai
cântat. Apoi a venit ordin foarte clar, de la Bucureşti şi de la ARIA
Constanţa, să nu care cumva să mai cântăm vreo notă pe litoralul
românesc. Am împachetat sculele şi i-am trimis pe băieţi acasă.
– Măi, eu mă duc la Bucureşti să aranjez chestia cu turneul, cu
ARIA, pentru toamnă. Până atunci, ne pregătim la Văliug. Aranjez
repede şi vin şi eu.
Văliug era locul în care ne retrăgeam cu regularitate, când nu
cântam la mare. Stăteam la o cabană sub muntele Semenic, la vreo
mie de metri altitudine. Lacul era mare şi plin de peşti şi raci, iar
pădurile nu prea călcate de picior de om, în afara de vânători, şi pline
de ciuperci.
301