Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXXVIII
INTERDICŢIA
În vara lui ’74 cântasem la Eforie Nord şi ne montasem
giganticul perete de „Marshall”-uri în spatele unei mici scene dintr-o
grădină de vară. Când porneam să cântăm, le săreau lingurile în
farfurii bieţilor familişti veniţi la odihnă cu copii, soacre şi neveste.
Încercau să ne reproşeze acest lucru, dar cine să-i audă...
– Muzica-i prea tare!
– Îmi pare rău că nu vă pot auzi, muzica-i prea tare.
O ţineam ca în gluma aceea veche şi ne făceam că plouă. Şefului
de unitate îi convenea, pentru că, după primele seri, familiştii care se
plângeau că le stă mâncarea în gât plecau fără să mai revină vreodată
şi grădina se umplea de un public vesel, pus pe băut şi pe chefuit.
Majoritatea venea doar pentru noi. Erau pline şi terasele de prin
împrejurimi, şi tufişurile, iar copiii mai curajoşi se căţărau prin pomi
ca să ne poată vedea. Nu îndrăznea nimeni să ne mai cenzureze, după
ce ştiau câte discuri făcusem şi câte apariţii la televiziune aveam la
activ. Faptul că interpretam doar melodii româneşti, propriile noastre
lucrări, făcea să crape de ciudă fierea multora de pe la Uniunea
Compozitorilor. Cei cu cenzura se luau de alte formaţii cu un
repertoriu mai colorat şi care nu aveau posibilitatea să cânte o seară
întreagă doar româneşte.
Într-una din zile, un grăsan îmbrăcat elegant, plasat la o masă
rezervată cu privire deschisă spre scenă, deci un ştab de pe undeva,
se ridică brusc şi se îndreptă spre noi. Încă înainte de a ajunge,
mi-am lăsat ghitara şi i-am ieşit în întâmpinare, întâlnindu-ne lângă
nişte boscheţi.
– Ce porcărie-i asta, vreţi să ne asurziţi? îmi urlă în ureche, în
timp ce băieţii îşi vedeau mai departe de zguduit pământul. Să
încetaţi imediat, să vă opriţi în momentul ăsta! Să nu vă mai aud!
– Da’ cine eşti tu de dai comenzi aici?
300