Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Acolo, la Tuşi, era o curte permanentă. Tuşi, geniul bun al lui Nicu,
suporta toată hărmălaia, tot vacarmul, riscând să intre în dihonie cu
vecinii, pentru că repetiţiile care aveau loc acolo erau foarte
zgomotoase. Era un studio improvizat, cu ferestrele „oblonite” pe
dinăuntru cu nişte pături, în asta consta toată izolaţia fonică.
Probabil că pentru vecini acest „studio” constituia un permanent
atac la persoană. Atmosfera era foarte ciudată, alternând între
seriozitate şi copilărie. În momentele de relaxare, erau destul de
copilăroşi. Jucau un joc care se chema „baricada”, pe care nu l-am
priceput niciodată.
– Aţi lucrat numai cu Nicu?
– Lucrând la „Cantafabule”, contactele noastre au fost mult
mai serioase, am devenit mult mai implicat. Aveam numeroase
conversaţii cu compozitorii, cu Nicu Covaci şi cu Kappl. Nicu era
acela care avea melodii şi iniţiative melodice, Kappl intervenea
strict muzical, tehnic-muzical, Reininger avea o îngrozitoare vocaţie
pentru moog. Covaci avea un stil mai epic, mai dramatic, el
determina tot ce ţinea de arhaizare, de folclorul pătruns dincolo de
piele, de superficial, făcea apel la o serie de instrumente
necontemporane, inactuale sau arhaic-folclorice. Eu i-am propus
acel unicorn franco-român, un text într-o franceză de secol
unsprezece, de aşa-numita Marie de France, care-a trăit la curtea
Angliei. În acelaşi sens, al arhaizării, am găsit acea bucată în
aromână, „Cânticulu a cucuveauăliei”, gândindu-mă şi la un bunic
al meu, care era aromân.
Fiecare contribuia într-un fel, dar întregul îi aparţinea lui
Covaci şi continuă să-i aparţină. El era spiritus rector, el propunea,
organiza, construia. Lui i se datora dramatismul pieselor, chiar şi o
anumită încrâncenare a muzicii.
– Aţi fost la nunta lui Nicu?
– Da, dar nu-mi aduc aminte decât de un singur lucm, dar care
spune multe. A fost pentru prima dată în viaţa mea şi cred că şi
ultima când am văzut ducându-se sticlele de whisky pe braţ, cum se
duc lemnele.