Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Într-o mare măsură, versurile au intrat într-un fel de folclor.
Imediat după decembrie 1989, într-o revistă din Timişoara, în care
era vorba de problema romilor, au apărut aşa, ca un fel de ilustraţie,
câteva strofe, vreo cinci, din această „Mică Ţiganiadă”, fără nume
de autor, considerându-se probabil că ele ţin de folclor. Se putea
protesta pentru că mi s-a trecut sub tăcere numele, dar, în acelaşi
timp, mă puteam considera flatat că am intrat în „gura lumii”.
Pentru asta, meritul principal nu e al textului, ci al formaţiei
„Phoenix” şi al muzicii lor.
Acel disc, „Mugur de fluier”, cuprindea patru piese la care noi
făcusem versurile: „Anule, hanule”, „Pavel Chinezul”, „Muzica şi
muzichiia”, „Mica Ţiganiadă” şi acele legături cu „Lasă, lasă!” Am
vrut să nu rămânem doar la atât. Între timp i-am cunoscut şi pe ei.
Voiam în continuare să trecem de la logodna materializată prin cele
cinci texte din „Mugur de fluier” la o nuntă adevărată, adică la un
disc integral. Nu doream asta din gelozie, ci, pur şi simplu, pentru a
da un ton general unui disc, ca text şi concepţie. Ceea ce s-a numit
mai târziu „Cantafabule” ori, din cauza unei greşeli de tipar,
„Cantofabule”, a fost rodul acestei propuneri, a unui dublu LP, care
să pară un fel de operă. A trebuit să stau de vorbă cu Nicu Covaci,
într-un cadru oarecum mai oficial. Întâlnirea noastră a avut loc la
etajul 6 al hotelului „Central” din Timişoara, prin primăvara
lui ’74.
– Cum era el ca şef?
– Nicu Covaci s-a născut boss, are bosă de boss. Nu toţi se nasc
aşa, iar unii nici nu mor, măcar, aşa. El este realmente aşa şi asta se
simte imediat. Există în orice grup uman, şi nu numai uman, un şef.
El era un şef înnăscut, are această charismă. Serios, responsabil,
cumpănit, destul de grav. Întâlnirea aceea a noastră avea aerul de a
se petrece între un comandant mai mare şi unul mai mic, ba poate
chiar al întâlnirii între doi mafioţi, să zicem Al Capone şi Frank
Nitti. Totul luase o alură uşor conspirativă, poate datorită gravităţii
cu care Nicu Covaci a primit şi-a privit aceste lucruri. Atunci, am
făcut un fel de contract: „Noi, textierii, vă oferim vouă posibilitatea
să spuneţi nişte cuvinte, dar am jucat după cum ne-aţi cântat voi,
acum, daţi-ne voie să vă facem să jucaţi după cum cântăm noi!”
297