Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

muzică de generaţie. Eu nu am luat startul odată cu ei, ci, probabil,
cu câteva tururi de pistă mai devreme. Datorită acestui fapt, nu am
fost decât un timişorean care, evident, ştia că există formaţia
„Phoenix”, care ascultase primul disc, cel cu „Hei, tramvai”... N-
am avut practic nici un fel de contacte, până în momentul în care
prietenul meu, mult mai tânăr, cu nouă ani, Andrei Ujică, a venit
într-o zi la mine, foarte aferat, febril, aşteptându-se probabil la un
refuz, ştiindu-mă persoană nevricoasă. Mi-a spus că e absolut urgent
să fac, sau să facem, un text pentru formaţia „Phoenix”.
– Şi cum aţi reacţionat?
– În primele secunde, luat aşa pe nepusă masă, am ezitat. Nu
ştiam motivaţia şi nu ştiam cum. Ceea ce-mi dăduse Andrei era o
foaie cu pătrăţele, dintr-un caiet de aritmetică, pe care apăreau
marcate silabele accentuate şi neaccentuate, adică schema metrică
sau ritmică, pe care urma să o umplem cu ceva, nişte cuvinte.
Acestea se despărţeau în silabe accentuate şi neaccentuate, iar
accentul, în limba română, este foarte variabil. În muzică, e de dorit
ca accentul cuvântului să se suprapună pe accentul muzicii, pe tact.
Deocamdată, aveam în faţă nişte linioare, cinci pe un rând, trei
rânduri de genul ăsta, plus încă trei silabe, ca un fel de vers scurt. În
faţa unei asemenea imagini de obicei te cabrezi. Ai posibilitatea să
umpli acest gol cu nenumărate lucrnri, dar în acelaşi timp, nu eşti
constrâns de nimic să îi dai un conţinut precis. Această neprecizie
este de natură să neliniştească, mai ales că nu auzeam nici muzica.
Auzeam numai bătai, ca la un metronom.
În ziua aceea, eram la o agapă a revistei „Orizont”, cineva
scosese o carte sau împlinea o vârstă şi dăduse o mică masă, mai
mult lichidă. M-am aşezat cu Andrei Ujică la o masă separată,
începând să bolborosim nişte cuvinte, sperând să umplem acea
schemă goală. Aşa am reuşit să facem „Mica Ţiganiadă”, mai bine
zis, o jumătate din ea. Am fost convins ca ajunge.
A doua zi, Andrei a revenit, spunând că e prea puţin şi că
trebuie să mai facem o continuare. Am făcut-o şi pe aceea. La un
moment dat, apar nişte cuvinte care mimează limba romilor.
„Geacardea-cardea, geamura-mura...” Astea sunt versuri preluate
din nişte jocuri de copii, pe care le ştiam de la mama. „Marea
Ţiganiadă” era a lui Budai-Deleanu, aşa că, din modestie, a trebuit
să-i zicem „Mica Ţiganiadă”.
296