Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXXVII
BESTIAR
Evenimentele se precipitau şi viaţa îşi urma cursul. Soarta
noastră era pecetluită. Marea schimbare, ce ştiam că trebuia să se
producă, a început simultan cu lucrul la noua producţie. Intenţia era
să realizăm un disc cu piesele pe care le compusesem între timp şi cu
ideile pe care le adusese Ioji la venirea din Polonia. Avusese bass-ul
la el şi, în lungile zile de convalescenţă, exersase imaginându-şi
formule şi teme noi ce s-ar fi putut exploata. Formulele erau foarte
îndrăzneţe şi mi-au plăcut de la bun început, simţind un fior ca în
aşteptarea unui lucru minunat ce avea să se întâmple. Am pus mâna
pe ghitară, am completat cu acorduri şi riff-uri temele, adăugând ici o
parte, dincolo un refren şi căutând formulele de recunoaştere
necesare unei piese de rock. Completate cu o ghitară acustică, cu
douăsprezece corzi, piesele începură să aibă o sonoritate bizară. Tot
aşa erau şi temele, chiar şi aranjamentele de voci făcute de Ioji.
Compoziţiile mele din acea vreme erau şi ele foarte sofisticate şi
ieşite din comun, scăpasem de structurile acelea „déjà vu” ale
pieselor sortite a deveni şlagăre, cu o succesiune transportată de
strofă şi refren, cu o parte de mijloc instrumentală şi teme cantabile
şi accesibile tuturor.
Mă preocupau şi textele, aşa că discuţiile cu Foarţă şi Ujică s-au
înteţit. Colaborarea noastră pornise la „Mugur de fluier”. Atunci mă
lămurisem ce pot ei.
– Ia spuneţi-mi, pentru „Mica Ţiganiadă” mi-aţi putea face o
strofă foarte interesantă în final, cu un fel de dadaism ţigănesc, din
care să nu se înţeleagă decât „ce mişto!”? Sau nişte texte dada sută la
sută? Ideea ar fi transmisă prin mesajul emoţional, prin sonorităţile
ce se pot provoca prin compoziţie într-o limbă abstractă. Cred că
drumul informaţiei ar fi mai scurt şi mai direct fără a numi un singur
cuvânt cunoscut, ci doar sugerând sonoritatea lui.
– Ei, da, spui tu ceva!
293