Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

strâmtorat. Un centimentru în dreapta şi în stânga de la marginea
oglinzilor îi era de ajuns. Intra prin localităţile mai mici cu toată
viteza, prin străduţe lăturalnice, încât aveai senzaţia că se auzea
pocnetul pereţilor şi al geamurilor. Era numai o aparenţă, pentru că
nu s-a intâmplat niciodată nimic.
Ne povestea cum făcuse şcoala de şoferi pe tanchetă în munţii
Tatra, la manevre. Colegi de-ai lui, români sau din alte armate, se
prăbuşeau în prăpăstii încercând să evite obstacolele, în timp ce el
trecea cu toată viteza, încrezător doar în Dumnezeu şi în simţurile
lui. Atârnat de scară şi cu o mână de volan, cobora prin toate râpele,
lăsând în urmă toţi concurenţii.
Ne dădea un sentiment de încredere şi asta era foarte important
pentru cineva care-şi petrecea jumătate din viaţă pe drumuri,
deplasându-se de la un oraş la altul, de la un concert la altul.
Sentimentul de prietenie era reciproc. Pe lângă asta, noi nu eram
nici zgârciţi, nici critici. Din momentul în care ne-a dovedit calităţile
sale, avea în permanenţă câteva sute de lei pe bord. Dacă în vreun sat
caraliul încerca să-l oprească şi să ne amendeze pentru depăşirea
vitezei legale, Rusu abia dacă încetinea, deschidea fereastra, îi arunca
vreo trei sute de lei, cam cât reprezenta pe atunci preţul contravenţiei
şi gonea mai departe cântând. Noi grohăiam de plăcere. Încă din anii
’60, miliţienii erau duşmanii noştri direcţi, cu mici excepţii, şi ne
bucuram să-i umilim, aruncându-le câteva sute de lei. Dar, de fapt,
pentru asta ne şi opreau!
Drumurile ne duceau şi spre cenaclurile „Flacăra” unde, după ce
înregistrasem „Mugur de fluier”, apăream tot mai des. În revista
„Flacăra” se tipărise primul poster românesc, care ne reprezenta pe
noi, în studioul de înregistrare al „Electrecordului”, cu instrumentele
din acea vreme strânse împreună, cu „Marshall”-urile în fundal. Între
noi, un caloriferist de la sală, căruia îi pusesem vioara lui Ioji în
mână.
Am început colaborarea cu cenaclul lui Păunescu prin ’74. Pe
atunci, tot felul de barzi romantici îşi cântau textele, mai mult sau
mai puţin curajoase, acompaniindu-se la ghitară. Prea puţini erau
preocupaţi serios de partea muzicală. Mă impresionase Mircea
Florian care, folosind instrumente populare, printre care şi-o cobză,
m-a convins de calităţile sale de muzician-poet. Avea greutatea tipică
a ardeleanului şi piesele lui erau altfel structurate decât veşnicele
289