Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXXVI
CIRCUL
Timpul trecea, dar Ioji nu mai apărea. Aflasem că era vorba de o
meningită şi urma să rămână la Gdansk la clinică mai multe
săptămâni, boala fiind foarte periculoasă, chiar mortală, în orice caz,
cu urmări de durată. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Mi se explicase
că boala apărea în situaţii în care exista un precedent în familie, ceea
ce presupunea o anume sensibilitate. Noi îl ştiam pe Ioji sănătos tun
şi rezistent. Plecase de acasă, din munţi, de la Petroşani, şi se luptase
cu viaţa în condiţii nu întotdeauna prielnice. Începuse să-i meargă
ceva mai bine de când îl integrasem în trupă.
Aşteptam cu inima strânsă şi încercând să ne anihilăm tensiunea
în discuţii filosofice şi whisky. Cârcu şi cu mine ne specializasem în
băuturile scoţiene, ceilalţi rămăseseră credincioşi sticlei de vodcă
rusească. Aceasta se găsea din belşug contra sumei de 25 de lei.
Stolychnaya, ori Krepkaya, pe care o recunoşteam şi eu, pentru cele
56 de grade ale sale, nu lipseau de pe masă.
Mare ne-a fost bucuria când am aflat că apăruse Ioji. Era mai
slab şi mai palid şi îi crescuseră nişte perciuni imenşi. Părea uşor
distant şi introvertit. Se vindecase, dar trebuia să aibă grijă o vreme,
să nu răcească. Atacul avusese loc la Sopot, când, după ce şi-a spălat
movila de păr des şi creţ, a ieşit pe stradă, fără să-l mai usuce.
Meningita nu s-a lăsat prea mult aşteptată.
Am sărbătorit venirea lui cu mult alcool. Turneele ce au urmat,
cu diferite teatre de estradă ori cu filarmonicile din Cluj şi Craiova,
au fost pline de haz şi de aventuri.
Şoferul nostru preferat, Rusu, unul mic de statură, mustăcios şi
roşu în obraz de sănătate, mergea de obicei cu pedala de acceleraţie
apăsată la podea. Prefera să folosească volanul în situaţiile critice,
dar să nu încetinească. Avea talent, poate chiar geniu, pentru
conducere. Putea să parcheze cu ochii închişi autocarul „Setra” de 44
de locuri în spaţii în care chiar şi cu bicicleta te-ai fi simţit
288