Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Un val de ruşine mi-a înroşit urechile şi, într-un gest spontan de
compătimire, l-am luat în braţe pe bietul tânăr care îmi evita privirea.
Mă simţeam cum nu se putea mai penibil.
– Spune tovarăşului Covaci ce pretenţii ai, sări unul dintre
miliţieni, mirosind că e vorba de un ciubuc.
– Ce să vreau? Nu mai vreau nimic! – răspunse tânărul cu faţa
ca o icoană a reproşului.
– Dacă pot face ceva pentru tine, te rog să-mi spui. Îmi pare
nespus de rău, dar trebuie să mă înţelegi. În joc era concertul şi
renumele nostru. Te-am crezut singur la lumini şi mi-am imaginat că
tu eşti de vină. N-aveam de unde să ştiu adevărul!
L-am luat deoparte pe Ionescu, impresarul de la ARIA, care se
afla atunci cu noi în turneu, şi l-am rugat să se ocupe de bietul băiat,
să-i dea ceva bani, să-l liniştească aşa cum ştie. M-am întins în
cabină. Ceilalţi comentau evenimentele.
– Bisaltul şi anastigmatul,... îl auzeam pe Schwarz. Băi, dacă
puneam eu mâna pe el...
– Las-o baltă, l-am liniştit eu. Am pus mâna eu şi am făcut-o
boacănă. Ştiţi voi că tipul care a încasat-o nu aprindea luminile în
sală?
– Dar ce făcea acolo, că l-am văzut cum mişca manetele alea de
la întrerupător...
– Dacă vreţi să mă credeţi, el stingea lumina! De aprins, o
aprindea şeful lui, beat criţă, din altă parte, din fundul sălii.
– Măi, băga-l-aş în p...a mă-sii, să-i baţi ca pe hoţii de cai!
– Mai lasă-mă cu bătutul, că a luat-o cine nu trebuia!
Am plecat cu un gust amar în gură din Hunedoara şi mustrările
de conştiinţă m-au urmărit multă vreme.