Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

spatele scaunelor. Numerele mai mari, cele din spatele autobuzului,
aveau o valoare mai modestă, riscul de a fi prins fiind şi el limitat.
Foarte greu de procurat erau numerele din faţă. Locul întâi l-a
câştigat Schwarz, venit cu cifra „1” de pe scaunul şoferului, pe care o
sustrăsese în plin mers şi cu zeci de călători în jurul lui. Concurenţii
erau înarmaţi cu bricege speciale şi cu şurubelniţe, aşa că toate
colecţiile creşteau necontenit. Când s-au plictisit să le tot care cu ei,
pentru a şi le arăta şi compara, le-au aruncat, pur şi simplu, pe toate.
Reininger era cel mai diabolic. Înzestrat cu un tupeu fără limite,
comanda la cameră tot felul de mâncăruri şi băuturi. În hotelurile
cele mai bune, de multe ori tava şi tacâmurile erau din argint sau din
alpaca, aşa că, după consumaţie, Schpitzly le băga direct în
geamantan.
Cu timpul, am observat un fel de tensiune când apăream prin
camerele lor, în vizită. Mi se părea mereu că-i întrerup din nu ştiu ce
glumă, dar nu-i luam în serios. Ochii mi s-au deschis mai târziu, când
era să ne facem de râsul lumii, provocând un scandal imens şi
penibil. Am reuşit să evit totul în ultima clipă, dar cu ce preţ!...
Deşi eram foarte categoric în hotărârile pe care le luam,
sufeream aproape la fel de mult ca şi cei pedepsiţi. Formaţia, cu
plusurile şi minusurile ei, devenise o familie pentru toţi şi eu aveam
nevoie de acel grup, fără de care nu puteam concepe să trăiesc.
Faptul că vreunul avea nevoie de mine mă înaripa şi îmi dădea
energii nebănuite. Ajunsesem să am nevoie de solicitările formaţiei,
în orice împrejurare şi la orice nivel. Pentru mine, acesta devenise un
sens al vieţii şi importanţa pe care mi-o dădea faptul că toţi ceilalţi
aveau încredere în mine mă îndârjea şi mă obliga la eforturi şi mai
mari. Fenomenul este firesc, cunoscut de toată lumea. Mi-aduc
aminte de biata Tuşi, care şi-a sacrificat viata pentru a-şi susţine
familia, fraţii, surorile şi nepoţii. Până în ultimele ei zile, toţi au
continuat să o exploateze, considerând asta un lucru normal, din
moment ce o viaţă întreagă nu făcuse altceva decât să le dea şi să-i
ajute, dintr-o dragoste nesfârşită şi un altruism demn de o sfântă.
La mine, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Nu ajunsesem la acel
masochism, la necesitatea de a fi exploatat doar pentru a-mi găsi o
justificare în viaţă. Ajutam cu plăcere pe orice membru al clanului şi
în orice problemă, atâta timp cât era pozitiv şi-şi aducea contribuţia
firească la bunăstarea şi renumele formaţiei. Pentru membrii grupului
283