Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Când cântâm, se forma în jurul nostru un câmp energetic care ne
lega. Apărea un fenomen de rezonanţă ce amplifica enorm vibraţia
emoţională a fiecăruia în parte, produsul final fiind, de fapt, extazul
celor din sală, care asistau uluiţi la acest fenomen atât de vizibil, dar
inexplicabil. Publicul se lăsa furat, se dăruia acestui extaz comun,
produs de sunete şi cuvinte cu tâlc, ale căror semnificaţii profunde nu
erau realizate decât în subconştient. Reacţia generală era aproape un
ritual mistic primitiv, care satisfăcea o necesitate ancestrală. Acest
transfer de trăiri comune dădea o stare de înălţare deasupra celor mai
multor lucruri cunoscute. Ca orice drog, acea trăire crea dependenţă,
atât pentru noi, cât şi pentru public. Nu mai puteam trăi fără ea. „A
intrat microbul, nu mai poţi scăpa”, spuneam pe vremea aceea. Nu
rezistam mai mult de două zile fără să cântăm. Repetam intens şi
făceam adevărate tururi de forţă, cu două, chiar trei spectacole pe zi,
fără să obosim.
La turneele organizate de ARIA, eram în fiecare zi în alt oraş,
într-un alt hotel, dădeam câte două spectacole, duminica aveam şi
matineu, totul într-un ritm îndrăcit. Cu toate astea, eram cu toţii
într-o formă cum nu mai fusese nici unul dintre noi vreodată.
Excesele sexuale şi alcoolice erau la ordinea zilei, dar arătam de
parcă atunci am fi aterizat dintr-un sanatoriu de odihnă. Ajunsesem
să beau o sticlă de whisky şi una de „Campari” deodată, puse
împreună la gură. După o oră-două, porneam cu gaşca mai departe
spre alte aventuri, fără semne de oboseală şi fără clătinături pe
picioare. Devenisem mai dinamici, mai spirituali, chiar mai agresivi,
dar nu ne păsa de ce zicea lumea, ne vedeam de ale noastre.
Abuzurile de comportament ajunseseră la culme începând de
prin 1972. Pe litoral ori în turnee, băieţii nu mai ştiau ce să facă să nu
se plictisească şi, la repertoriul lor de glume fizice absurde, nu-i mai
putea satisface orice. Le trebuia în permanenţă un excitant mai
puternic. Schwarz şi Reininger, dar cred că şi vreo câţiva dintre
membrii formaţiei, se ocupau cu tot felul de exerciţii imposibile.
Chiar şi Hollinger şi Şobre, cei doi rody devotaţi, nu se lăsau mai
prejos.
Nu mai ajungea că deşurubau orice firmă, plăcuţă ori anunţ
purtător de informaţii, gen „Nu vă aplecaţi în afară!” ori „WC” de
prin trenuri. Se apucaseră să facă un concurs bizar, cine putea
sustrage din autobuzele publice, pline de călători, numerele de pe
282