Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Problema de ordin tehnic se putea rezolva şi, oricum, situaţia
din acea sală nu era repetabilă. Fiecare incintă avea acustica ei şi
toate acele probleme erau discutabile, se puteau aranja în culise, nu
pe scenă, evitând bâlciul. Publicul avusese posibilitatea clară de a
observa că există neînţelegeri.
Am încercat din răsputeri să evit acest lucru, pe tot parcursul
celor treizeci de ani de activitate a formaţiei şi am reuşit în aşa
măsură, încât şi la reîntoarcerea noastră avea să se vorbească de acei
prieteni haiduci, fraţi de luptă şi sânge, ce erau „Phoenix”.
M-am dus prima dată în garderobă şi m-am schimbat, încercând
să-mi potolesc nervii şi să-mi clarific gândurile. După ce m-am
îmbrăcat în hainele mele obişnuite, m-am îndreptat spre garderoba
lui Baniciu. N-am apucat să deschid bine uşa, că m-a şi luat în
primire. Vulgarităţile ce-i curgeau din gură mi-au ridicat tensiunea şi
nu m-am mai putut stăpâni. Primii doi pumni l-au aruncat peste nişte
mese, zborul terminându-se cu o aterizare între scaune. Culegându-se
de pe jos, a ridicat cu amândouă mâinile un scaun, cu intenţia vădită
de a mă lovi în cap cu el. Greşeală fatală. Cu o asemenea greutate în
mână nu te poţi deplasa prea rapid. Într-o clipită am fost lângă el şi,
aplecându-mă uşor pe sub scaunul care începuse deja să coboare,
i-am administrat o serie de pumni la stomac şi la ficat. Şocul a fost
atât de mare încât a uitat de scaun, l-a lăsat să cadă şi s-a încovoiat ca
un covrig. Nu mi-a mai rămas decât să-i modelez faţa drăguţă, dar
desfigurată de ură, cu câteva lovituri bine ţintite. L-am lăsat jos,
lângă oglindă, întorcându-mă liniştit şi descărcat. Eram convins că
nu făcusem decât un act pedagogic, aşa cum învăţasem de mic că e
normal, când vrei să ajuţi pe cineva să nu mai facă şi alte greşeli. Se
pare că întâmplarea n-a fost uitată nici de Mircea, nici de ceilalţi care
au asistat, pe scenă. Poate că o discuţie cu argumente, ori cu mai
mult suflet, ar fi adus aceleaşi roade. Dar mie cine îmi dădea aceeaşi
şansă? Eram pus întotdeauna în faţa faptului împlinit şi trebuia să iau
decizii rapide şi categorice, de care urma să atârne soarta noastră şi
renumele formaţiei. Acesta era cel mai important lucru pentru mine.
Timpul ce trecuse, vremurile de mizerie de la începutul anilor ’70,
toate investiţiile de ordin sufletesc şi material făcute la o vârstă la
care alţii abia începeau să guste serile dansante ori se strecurau prin
şcoli şi facultăţi datorită calitaţilor apreciate de cei de la UTC, ASC
sau partid, toate acestea îşi spuneau cuvântul.
278