Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

foarte lung. Nu-mi trecea prin cap să ascult de răţoiala lui Baniciu,
care, în nici un fel, nu era la locul ei. Mircea nu şi-a câştigat
niciodată dreptul de a decige, darămite de a comanda ceva membrilor
formaţiei. Îi înţelegeam problema, pentru că, la piesele cântate vocal
de mine, aveam aceleaşi necazuri cu intonaţia. Nu auzeam decât vag
ceea ce cântam, dar, beneficiind de mai multă imaginaţie şi
experienţă tehnică decât Baniciu, eram convins că în sală proporţia
de volume între voci şi instrumente era bună. În plus, trebuie că
Schwarz avea grijă să se audă cum trebuie. I-am făcut semn lui
Mircea să continue, că totul e în regulă, încercând să-l încurajez.
– Dacă nu dai mai încet, eu nu mai cânt!
Se întorsese spre mine cu tot corpul şi avea o expresie de total
reproş, care nu a scăpat nimănui din sală. Apăruseră de pe atunci
micile încercări de şantaj, dar habar nu aveam cum vor evolua şi la
ce situaţii ridicole aveam să ajungem în anii următori. Aş fi luat
decizii mai hotărâte încă din acei ani.
– Treci şi cântă, că altfel te arunc în public! – i-am spus printre
dinţi.
S-a mai foit puţin pe sccnă, apoi, exact în momentul în care
trebuia să intervină din nou cu vocea, a trântit tamburina cu care îşi
completa show-ul şi a dispărut în culise. În aceeaşi fracţiune de
secundă am sesizat situaţia şi, împreună cu Ioji, am preluat melodia,
terminând superb, în terţă, ultima strofă. Au urmat solo-urile
instrumentale şi finalul. Mircea nu a mai reapărut pe scenă, nici
măcar la aplauzele şi strigătele publicului. Îmi pierise cheful de bis,
am făcut semn să se tragă cortina, lăsând oamenii dezamăgiţi în sală.
Palid, cu o furie îngrozitoare în mine, am pornit spre garderobă,
hotărât să-i dau o lecţie lui Baniciu. Niciodată nu fusesem înfruntat
în public la modul acesta. Nu era o problemă personală, privea
întreaga formaţie, pentru că un asemenea gest punea o pată pe
numele tuturor. Aşa ceva nu avea voie să se întâmple. Chiar în
vremurile mai vechi, când au mai existat fricţiuni cu Moni sau cu
alţii, totul ş-a petrecut în particular şi nimeni nu încercase să producă
formaţiei nici cel mai mic necaz. Lui Mircea i se urcase la cap. Îşi
imagina că mă va putea şantaja într-un fel sau altul. Era din ce în ce
mai limpede că renumele formaţiei, pentru care au luptat atâţia
oameni de-a lungul anilor, fără a mai vorbi de sacrificiile noastre
personale, toate astea îi erau indiferente.
277