Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

culturii. Din punct de vedere tehnic făcusem un salt imens,
situându-ne la un nivel aproape internaţional.
„Marshall”-urile impresionau publicul prin aspect, dar şi prin
acurateţe şi intensitate sonoră. În permanenţă soseau boxe noi, numai
„Marshall”, care umpleau, practic, scena. Restul instrumentarului
electronic, masa de mixaj, etajele finale, „Horn”-urile pentru
frecvenţele medii şi înalte, toate combinate cu vechile instalaţii
„Dynacord” şi „Selmer”, la care nu renunţasem, creau o impresie
covârşitoare. Volumul pe instrumente era aşa de mare, încât a mai
fost nevoie să mărim suprafaţa de difuzare pe voci. Încă din anii
’72-’73 un turc plin de ambiţii, pe nume Vlah, se oferise să ne facă
impresariat. După mai multe concerte pe terenuri de sport, a finanţat
şi câteva boxe cu difuzoare de cinematograf, care au îmbunătăţit
sensibil calitatea sunetului pe voci.
Într-unul din turneele cu ARIA, cred că domnul Docu ne
însoţea, boxele de voci erau expuse, la un moment dat, foarte lateral,
într-o sală cu scenă, aşa că nu prea aveam contact cu ceea ce se cânta
cu vocea. Bietul Baniciu făcea eforturi îngrozitoare ca să se audă. În
acei ani nu ştia nimeni de sisteme de control, de monitoare. Am
încercat noi să raportăm volumul la nivelul sunetului ce se reîntorcea
din sală, pentru a auzi vocile. Asta a mers bine o vreme, până spre
final, la „Negru Vodă”, care, dintotdeauna, a fost ultima piesă din
concert, moment în care ne dezlănţuiam cu toţii în orgii de solo-uri
de bass, ghitară şi tobe, chiar pe vremea când Ţăndărică nu intrase
încă în tempo.
Am dat drumul la rezervele de volum din amplificatoarele de
bass şi ghitară şi ne-am năpustit înainte. Am făcut-o cu atâta energie,
încât puţin a lipsit ca, orbit de reflectoare, să aterizez în fosa din faţa
scenei. Mircea mă privi nemulţumit: „Mai încet!” Nu l-am luat în
seamă, fiind încins de shuffle-ul dinamic ce se revărsa ca o cascadă
de pe scenă peste capetele oamenilor năuciţi de noutatea unei
asemenea tării acustice. „Mai încet, bă!” – se răsti Mircea la mine.
I-am prins privirea încărcată de furie şi neputinţă dar, în, spatele lui,
Ioji îşi răspândea aureola de zeu blond şi inelat. Îmi făcu semn să-l
ignor pe Mircea, trăgând în continuare de corzile bass-ului, mai-mai
să le rupă. Avea o tehnică atât de bună, încât putea să mă
urmărească, la „Negru Vodă”, aproape pe toată lungimea pasajului
instrumental, care era alcătuit din triolete de optimi şi mai era şi
276