Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXXIV
ŞANTAJ
Încercam să intuiesc ce schimbare va aduce viitorul, în ce
direcţie ne vor duce valurile destinului. Saltul calitativ realizat după
cooptarea lui Foarţă şi Ujică se răsfrângea şi pe plan muzical. Ideile
ce îmi veneau pe când compuneam erau analizate şi rumegate până
se închegau într-o structură nouă de piesă. „Mugur de fluier”, acel
spectacol-disc întrerupt de strigături ne marcase profund. Atmosfera
de factură folclorică devenise mai fină, mai organică, mai credibilă.
Ascultând astăzi „Cei ce ne-au dat nume”, mă gândesc cu emoţie ce
pas mare şi definitiv am făcut, îndrăznind să întoarcem volanul într-o
direcţie fără un drum bătătorit. Asta explică şi multe dintre crudităţile
structurale, dar şi interpretative de pe acest disc. „Mugur de fluier”
avea un sunet mai aşezat şi mai firesc pe tot parcursul său, singura
excepţie fiind „Andrii Popa” care, paradoxal, ajunsese mare şlagăr.
Şi când mă gândesc ce greu m-am lăsat atunci să accept această
compoziţie, prima şi ultima a lui Mircea Baniciu în repertoriul
nostru. Piesa mi se părea prea infantilă, nu avea gravitatea şi
muzicalitatea unui „Mugur de fluier” sau „Strunga”, ori forţa lui
„Pavel Chinezul”. După ce i-am făcut o orchestraţie mai rotundă şi
i-am găsit un text adecvat, cel puţin ca metrică, melodia a intrat
automat în seria hit-urilor noastre. Cred că şi publicul era uşor
depăşit de piesele noastre voit încărcate de sensuri şi metafore şi se
bucura de un respiro.
Pentru prima oară am prezentat „Mugur de fluier” la Teatrul
Maghiar din Timişoara, singurii care au avut curaj să ne angajeze
toată formaţia şi să ne dea o bucată de pâine într-o vreme în care,
după nişte scandaluri, ARIA şi celelalte instituţii se temeau să ne mai
ia în turneu. La Teatrul Maghiar duceam o viaţă liniştită şi
necenzurată. Ni se promiseseră şi instrumentişti clasici pentru a ne
acompania în turneu şi cuvântul dat a fost respectat.
274