Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

în acele adevărate cenacluri artistico-filosofice, fiind mult mai
preocupat de prietenele lui care îi luau deja o mare parte din timp.
Dar noi, plasticienii, Sepi şi cu mine, doream aceste discuţii şi le
provocam în orice ocazie. Cârcu se cam închistase şi devenise chiar
mai incisiv decât înainte. Îi lipsea vizibil ceata veselă cu Şuvăgău şi
Reininger. Pe Schpitzly îl pierdusem la începutul anilor ’70.
Dezamăgit de înfrângerea suferită în intenţia de a se lansa ca solist
vocal, se retrăsese la „Amicii”. Trupa lor era mai bine văzută la Casa
de Cultură a Studenţilor, drept care aveau mult de cântat şi câştigau
binişor. Nu lăsau nici o ocazie neonorată. Unul dintre membrii
formaţiei avea nişte părinţi cu relaţii subtile şi asta făcea impresie.
Pe Pol îl pierdusem în momentul în care plecase Moni. Se
apucase serios de meserie, studia stomatologia şi era singurul dintre
noi care avea habar de medicină. El era cel care ne prescria injecţiile
când ne întorceam acasă din câte un turneu cu câte o amintire
usturătoare.
Ioji, a cărui absenţă se prelungea, nu ne lipsea, de fapt, la aceste
şedinţe spirituale. Deşi era foarte talentat din punct de vedere
muzical, nivelul lui de cunoştinţe în alte domenii era egal cu zero şi
în discuţiile noastre nu putea interveni în nici un fel.
Într-o seară eram la rotiserie, împreună cu Victor, Ujică, Foarţă,
Bihoi, Sepi şi Costin. Ioji stătea într-un colţ. De fiecare dată când
deschisese gura să zică şi el ceva, i-o luase cineva înainte şi
renunţase. Bea vodcă, pahar după pahar. La un moment dat nu mai
rezistă şi izbucni în nişte ţipete violente. Faţa i se înroşise, ochii i se
micşoraseră cât nişte gămălii de ace. Scuturând masa la capătul
căreia stătea şi aruncând vraişte tot ce se afla pe ea, răcni:
– De ce mă ignoraţi, măi? De ce mă ignoraţi?
În glasul lui era atâta furie agresivă, dar şi atâta tristeţe, că m-a
trecut un fior. În aceeaşi clipă, m-a năpădit o milă imensă pentru
suferinţa pe care o trăia şi care era justificată, pentru că noi îl
ignorasem cu-adevărat. Nu aveam conştiinţa încărcată. Nimeni nu l-a
împins deoparte, nimeni nu l-a înlăturat din discuţii. Între cei ce
conversau tensiunea era aşa de mare, încât, ca să poţi interveni,
trebuia să fii într-adevăr acordat cu noi şi să ai ceva de spus. Rarele
comentarii ale lui Ioji erau de ordin muzical, limită pe care noi o
depăşeam după câteva minute de confruntări, mai mult sau mai puţin
filosofice. Ceilalţi au dat din umeri. Vina era a lui.
267